“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar, probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească!
– Nu înţeleg nimic, spuse ea. Nu înţeleg!”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)
Ileana nu e singura care nu înţelege. Oricine intră în contact cu acest personaj, oricine încearcă să pătrundă în lumea sa, a lui Ştefan Viziru, se loveşte de un impediment la nivel de concepţii, de aspiraţii. Un zid care nu te lasă să-l aprobi, nici să-l contrazici. El, Ştefan, este atât de dedicat credinţelor sale, încât tinzi să-l aprobi fără să pricepi ce-ţi împărtăşeşte. Dorinţa ce-l macină este aceea de a se elibera din Timp, de a trăi într-un spaţiu atemporal, dar şi cea de a iubi mai multe persoane, în acelaşi timp, la aceeaşi intensitate. Dificil, nu? Dificil, dar nu şi pentru Sfinţi. Aceasta este concluzia la care ajunge acest personaj, însă nu se opreste…vrea ca revelaţia să aibă loc!
Pe baza acestor obsesii, la care se adaugă şi Istoria, se construieşte unul dintre cele două fire narative ale romanului, cel mai important, care-l vizează direct. Noaptea de sânziene, în privinţa căreia are anumite premoniţii, îi aduce în cale o noua persoană – Ileana – printr-o aparentă coincidenţă. Ştefan Viziru are un obicei straniu: deseori, se retrage într-o cameră de hotel, care este ţinută departe de apropiaţii săi, unde se eliberează sau cel puţin încearcă. Acolo, simte că va putea fugi de Timp, de scurgerea lui. Citeşte, pictează, însă şi ascultă. Este confidentul involuntar al vecinului de cameră, Vădastra, care prin mărturisirile pe care le face dincolo de perete, îi captează atenţia lui Viziru. Chiar anumite persoane menţionate de Vădastra încep să-l obsedeze (cum este Doamna Zissu, un nume care-l va urmări tot restul vieţii). S-a căsătorit cu Ioana, crede el dintr-o joacă a Destinului; Ioana l-a confundat cu fostul ei logodnic, Ciru Partenie şi astfel a început povestea lor. Partenie, este copia fizicului lui Viziru, însă acesta este un om public- un scriitor de succes, iar confuzia care se face des, îl demoralizează şi chiar îl irită doar pe Ştefan. Este mereu confundat cu Partenie, cu o singură excepţie, atunci când poliţia îl împuşcă pe acesta. „Stiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moarte…” Aşadar, Viziru este conştient de legătura dintre ei şi chiar ţine să sublinieze acest lucru.
Căsătoria cu Ioana şi chiar naşterea copilului lor nu-l împiedică să se îndrăgostească de Ileana, pe care doreşte să o vadă din ce în ce mai des, să o cunoască, să i se destănuie. Conflictul interior puternic al acestui personaj este declanşat de indecizia în privinţa uneia dintre aceste două femei; susţine că le iubeşte pe amândouă şi nu poate alege, nu-şi permite să piardă pe niciuna dintre ele… Egoism? Ileana încearcă să se îndepărteze de sentimentele care le căpăta pentru Ştefan; continuă să se întâlnească cu bărbaţi în speranţa că-l va găsi pe cel potrivit. Deşi trăieşte într-o perioadă foarte zbuciumată din punct de vedere istoric, Viziru încearcă să se sustragă de sub teroarea acesteia, ignorându-o şi încercând să urmeze cursul normal al vieţii. Dar, de Istorie se pare că nu poate scăpa nimeni. Ioana şi Răzvan, fiul lor, sunt ucişi în timpul unui bombardament. O lungă perioadă nu reuşeşte să-şi revină. Se izolează, se închide în sine până când îşi dă seama că Ileana e încă în viaţă. Ajunge chiar la concluzia că aceasta este cea care îi fusese ursită, doar că el s-a grăbit şi a luat ursita altuia, ursita lui Partenie. O caută pe Ileana şi după 12 ani se reîntâlnesc, chiar în Noaptea de sânziene. Premoniţiile lui se adeveresc. Coincidenţe sau nu? Cine se joacă, de fapt, cu acestea, cine le trimite? Destinul? Se revăd pentru câteva ore şi apoi… „simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreagă beautitudine după care tânjise atâţia ani…”.
Al doilea fir narativ îl urmăreşte pe Spiridon Vădastra, un om cu aspiraţii măreţ, care este obsedat să realizeze „lucruri mari (…) lucruri pe care nu le poate face oricine.” Romanul este unul complex, complicat, în care cele două fire se ramifică la infinit. Temele în jurul cărora se construieşte romanul sunt, de asemenea, numeroase: Timpul, Destinul, Filosofia, Iubirea, Istoria, Mitul. Toate marile teme care apar în creaţiile lui Eliade.
O carte care m-a pus la încercare… Semnele, anticipaţiile pe care le făcea naratorul, şi chiar personajele, le-am neglijat în primele 100 de pagini. Da, tratare superficială… dar Noaptea de Sânziene nu permite neglijarea nici măcar a unui rând. Am reluat de la pagina 1 şi am tot citit… în fiecare zi. Pentru a fi înţeleasă, cartea trebuie lecturată într-un timp relativ scurt. Altfel se pierde esenţa, iar revenirile la paginile anterioare nu fac nimic altceva decât să îngreuneze lectura.
Mircea Eliade reuşeşte să contureze un personaj fascinant prin orizonturile personalităţii sale, ale cărui probleme existenţiale îi inundă nu doar câmpul său de interes, ci şi al celor din jurul său. Atât originalitatea aspiraţiilor lui Ştefan Viziru, cât şi autenticitatea fiecăruia dintre personaje, definesc un roman complicat, dar frumos, un roman considerat cel mai valoros al lui Eliade. Lumea creată de roman este una de care lectorul devine ataşat treptat, o lume aproape ireală, o lume a Timpului, o lume aflată la graniţa dintre Ştefan Viziru şi miracol, o lume a Nopţii de sânziene, spre care dacă, tu, cititor ai de gând să porneşti trebuie să te înarmezi cu răbdare, multă răbdare, iar atenţia, ei bine, atenţia este esenţială.
Comentarii recente