Moartea … ca o punte

Aşa priveşte omul creştin moartea, ca o punte spre infinitatea necondiţionată, adică spre eternitate. Fară bariere temporale şi fară alte legi în afară de cea Dumnezeiască, viaţa de dincolo reprezintă apogeul vieţii orcărui creştin. La fel a fost şi pentru unul dintre oamenii cu adevărat valoroşi, despre care tinerii ştiu prea puţine, poate, un creştin care a suferit 13 ani în închisoare, nefiindu-i teama să ţină piept oricărei atrocităţi, din prea multă iubire pentru acest popor, al românilor – Petre Ţuţea. Ceea ce-l supradimensionează pe acest om, dincolo de realitate, este tocmai faptul ca a fost Român şi conştientizarea acută a apartenenţei spirituale la acest popor.

Ce înseamnă, aşadar, să fii Român? Pentru Petre Ţuţea este un sentiment complex, care l-a făcut să trăiască de-a lungul timpului stări contradictorii. Înainte de 1989 a crezut în fiecare român, ţăran, intelectual sau burghez, iar după a ramas la fel de fidel poporului în mijlocul căruia s-a născut, dar cu amărăciune, considerând că neamul nostru va fi din nou trădat. Şi, în mare parte, profeţiile i s-au împlinit… De altfel, Ţuţea era convins că  “intelectul nu e dat omului ca să caute adevărul, ci ca să îl primească”.

Pe patul său de moarte, Petre Ţuţea încă mai credea în acest popor, încă mai năzuia că flacăra sa, deşi în tăciune, îşi va continua existenţa. A murit simţind asta, spunând că regretă că moare pentru “o naţie de tâmpiţi”, o naţie pe care a continuat s-o protejeze până şi în ultima clipă. Nici acum nu se ştie exact ce s-a întâmplat, cât timp a fost torturat şi apoi închis, pentru că Marele om a preferat să sufere în tăcere, pentru a nu-şi umili poporul. S-a abţinut să spuna ceva despre românii care l-au schingiuit, a spus doar ce i-au făcut comuniştii în închisoare, niciodată n-a mentionat nimic de Români, cu preţul de a fi uitat, el şi istoria sa.

Între Dumnezeu şi neamul meu este o carte ce fascinantă, cuprinde diferite dialoguri şi teze ale lui Petre Tuţea. Cartea este, într-un fel, un istoric spiritual al vieţii sale, supuse unui destin care “tinde asimptotic teologal în limitele gândirii sale”, pendulând între Dumnezeu şi Români. În dialogurile sale cu diferite persoane, în diferite circumstanţe, Petre Tuţea repetă oamenilor anumite lucruri, atunci când observă că aceştia uită esenţa vieţii. Şi, de fiecare dată când vorbeşte despre bogaţia spirituală a unei babe murdare pe picioare, dar credincioasă, faţă de cea a unui laureat al premiului Nobel, dar ateu, tu, ca simplu cititor, înţelegi esenţa vieţii şi a morţii mai mult decât te-ai chinui să o faci citind zeci de tratate de filozofie pură.

Este o carte care ar trebui citită după lectura Bibliei. Eu am procedat invers şi asta mi-a influenţat oarecum percepţia Bibliei, pentru că am furat din lumina logicii lui Petre Ţuţea pentru a-mi lumina propria cale în înţelegerea drumului către Dumnezeu.