Începe iar. Stau întins pe mijlocul podelei şi ascult. Cum poate o fiinţă atât de fadă să fie atât de complexă?
„Stirb nicht vor miiiiiiiiiiir”. Ha. Şi când am întrebat-o dacă ştie germană mi-a răspuns simplu „Nu. De ce întrebi, parcă nu există traducerile la versuri pe net…”. Asta fiindcă ascultă Rammstein, mult, nu ştiu de ce. O văd pe sală, e la bilingv, franceză, şi citeşte ca un înger. Ochii albaştri, spălăciţi nu o pun în valoare, nici trupul firav, de silfidă, iar mersul acela… nu, nu, e vocea ei, uşor guturală pe care o aud prin pereţii subţiri ca aripa de muscă suprapunându-se peste muzica pe care o ascultă. Uneori cred că prin aripa de muscă nervurile care s-au materializat sub forma unor crăpături pe tavan respiră odată cu muzica pe care ea o ascultă.
Muzica arată cât de frumos e omul care o ascultă… şi ea e superbă – „Can you feel the wind blow, closer day by day / Blowing with a motion, for a brand new day”. I-am dat la un moment dat o melodie, „Pepper’s Ghost” şi i-a plăcut, a făcut un număr de dans contemporan pe ea. Simţeam că dansează pentru mine, pentru cel care stătea în primul rând şi asimila cu aviditate fiecare mişcare a ei. Şi apoi s-a dus la el, o aţă blondă de om, la fel de şters ca şi ea. Îl privea cu afecţiunea după care eu tânjeam. Era infernul, mă distrugea. Pulsul nu mi-l puteam controla, ea era acolo, el era lângă ea, iar eu, eu eram eu, eram despărţit de ea printr-o aripă construită din beton, însă de fapt, de fapt era un hău plin de aviditatea mea faţă de ea şi gol din partea ei. Timbrul ei gutural, râsul ei dăruit lui şi… deodată mi se adresează cu o glumă nesărată. Ţin minte şi acum: „Eşti ca o manea! Nu te uita aşa la mine, tu compari oamenii cu melodii. Şi aşa încruntat, numai cu o manea urâtă şi lipsită de expresivitate te pot compara.”
EU, lipsit de expresivitate?
Faţă de ea, falsă, monotonă, banalitatea în persoană.
EU, fără fărâmă de originalitate?!
EU?!
Şi atunci am luat hotărârea.
„Too late, my time has come,
Sends shivers down my spine, body’s aching all the time
Goodbye, everybody, I’ve got to go,
Gotta leave you all behind and face the truth”.
Da, mi-a venit timpul…
Nu ştiu cum l-am întâlnit. A fost, mult timp, vecinul de sub mine. Şi nu păream să îi plac. M-a abordat într-o zi, a zis că am o voce frumoasă şi de atunci am păstrat legătura. Ah, şi melodia aceea… superbă, acorduri de chitară combinate, care m-au inspirat… I-am dedicat un dans, ca unui bun prieten. Pentru că un bun prieten îţi face cadouri de aşa mare preţ şi numai un dar primit din inimă îţi poate insufla un aşa moment de inspiraţie. Nu?! După dans a plecat, îi era rău, nu ştiu ce era cu el. Am făcut o glumă, nu cred că a gustat-o. Sper doar să nu fi declanşat eu aşa ceva. Păcat de el. A plecat ca o furtună… şi nimic.
Până ieri când am găsit foaia fatidică la uşă. „Stirb nicht vor mir. Cred că aşa va fi nu? You may say I’m a dreamer, But I’m not the only one. Sper să nu fiu ultimul. Don’t give up on dreaming kid.”
Am să port rochia albastră, cea de la dans. I-a plăcut… Cred.
O poveste între acorduri de chitară, între un perete vibrant de pasiune transferând spre cele două apartamente acorduri ale iubirii, între acorduri de chitară care prind viață în mișcările femeii și în zbuciumul bărbatului. Și pentru această poveste, pentru aripile de muscă mă simt datoare să-mi plec academic jobenul.
Iulia, dacă se întâmplă să nu reușești în ceea ce îți propui vreodată, te poți orienta în orice moment spre critica literară. Ai înțeles exact ceea ce am creat. Mulțumesc.
Of Doamne… nici în vacanță nu taci… spor la scris în continuare.
PS: Scrie mai puțin și mai des, nu de alta, da’ ca să citesc și eu 😀