Am rămas stupefiată acum câteva luni de zile de faptul că un partid aşa-zis liberal s-a asociat cu unul socialist. Zbang! Acum că se întâmplă a două oară, nu mai e acelaşi efect de uimire, însă parcă îmi rămâne un gust amar pentru că John Locke, unul din principalii teoreticieni ai liberalismului, se cam răsuceşte în pământ acum, la fel cum probabil se întâmplă şi cu Brătianu.
Recunosc, că dacă ne referim la doctrine, sunt o liberală până în vârful firului de păr. Desigur, dacă vorbim de doctrine, nu de partidele liberale de la noi. Însă după campania această, axată pe zgomotul violent al contracandidaţilor, şi mai ales după antecedentele de mai sus, votul meu, de tânăr alegător, nu a mers spre cei ce ar trebui să reprezinte liberalismul la noi, ci spre cine mi-a insuflat mie mai mult din acest curent politic. Campaniile mi s-au părut jalnice. Comunismul a reinviat sub forma unui partid de nişă, deşi, cu sinceritate spun că mi se pare că ar trebui să ducem faţă de comunism aceeaşi politică pe care o duc germanii faţă de nazim: non-toleranţă. Puţini au fost cei care au reuşit să se ridice măcar câţiva milimetri asupra tenisului de câmp jucat în această campanie: pasarea vinei şi împroşcarea cu noroi a contracandidatului. Patetic, de-a dreptul patetic. Mass-media încearcă încă pe cât posibil să manipuleze într-o direcţie sau alta. Grozav, s-a dus naibii şi presa echidistantă! (Dacă a existat vreodată). La asta se adaugă absenţa unei confruntări directe reale între toţi candidaţii, cu şanse reale sau fără. Cred că existau măcar unul sau doi din cei cotaţi ca „fără şanse” care să-i pună măcar de ochii lumii în şah pe „băftoşii” alegerilor din acest an. Şi fără să facă atac la persoană, metoda favorită de campanie în acest an.
Şi am cam ajuns în turul doi să alegem, din nou, ceva faţă de care mulţi ne simţim străini. Am ajuns în turul doi, deşi unii confundă în continuare cabina de vot cu un dulap (lucru cât se poate de adevărat, povestit de un coleg la o ciocolată caldă şi-o îndrumare la tema la mate în dimineaţa post alegeri). Însă ce se întâmplă în politică nu ar trebui să mă mire. Cu riscul de a mă repeta, reiau ideea devenită un adevărat laitmotiv al marilor evenimente sociale din România, chiar dacă puţini sunt cei care mă vor asculta: Prostia omenească mai are multe de învăţat de la cea românească. Caragiale ar fi mândru de cât de actuale îi sunt capodoperele dramatice.
,,Comunismul a reinviat sub forma unui partid de nişă”. Aceasta afirmatie a ta mi se pare foarte grava si lipsita total de argumente plauzibile. Stiu la cine te-ai referit cand ai spus vorbele alea , oare daca rosu ala era albastru cum se hotarau odata sa fie ai mai fi avut aceeasi parere sau era alta.
Dupa anii 90 multi au ramas cu impresia ( mai ales tinerii care nu au trait cu adevarat comunismul) ca partidul ala e comunist. Nu spun ca nu sunt grupuri de interese ( ca in orice partid mare – as spune dar n-am voie cu nume) dar mi se pare ca in acea organizatie sunt poate cei mai educati oameni in materie de politica se observa ca au o scoala politico-diplomatica fata de altii care din trei vorbe, doua vor sa fie glume si sa ia la misto.
Iar in legatura cu alianta celor doua partide , social si liberal eu cred , cel putin la nivel toretic, ar putea rezulta ceva placut si necesar pentru poporul nostru. Noua nu ne trebuie nici capitalism salbatic dar nici socialism care sa ajute pe toti cei care nu vor sa munceasca, dar asteapta, ci ne trebuie o comunicare cat mai buna intre aceste doua ideologii, o comunicare in care intre stat si economia de piata sa existe un respect reciproc. Apoi, dupa acest pas se poate trece la o ceva mai dur.
@Ionut: Documenteaza-te inainte sa comentezi: ma refeream la Partidul Alianta Socialista, care atat prin nume dar mai ales prin programa ar cam urmari sa invie „perioada de aur” a Romaniei. Nu cred ca PSD-ul pe care il elogiezi poate fi incadrat tocmai la categoria partid de nisa. 😉 Iar, dupa cum s-a demonstrat o data in parlament, din alianta a doua ideologii opuse nu iese decat haos, pentru ca unul trage hais, si altul cea.
Dragii mei, deşi politica nu este domeniul meu preferat şi prefer să mă rezum la anumite chestiuni de principiu, nu pot decât să mă bucur că oamenii tineri, ca voi, sunt preocupaţi de viitorul ţării şi că îşi manifestă dorinţa de a discuta cât se poate de serios despre chestiuni care, în fond, ar trebui să ne preocupe pe toţi, sub o formă sau alta.
Cel puţin din punct de vedere economic cele două doctrine sunt opuse. Liberalismul sprijină oamenii cu iniţiativă să îşi dezvolte afacerile creând cadrul legislativ necesar. Social democraţia militează pentru o împărţire mai echitabilă a „bogăţiilor”. Liberalismul dacă este la putere duce la dezvoltarea ţării, la acumulare de „bogaţii”, dar în timp amplifică nemulţumirea maselor. Masele nemlţumite, la următoarele alegeri îi preferă pe social-democaţi care vor împărţii „bogăţiile” acumulate, ceea ce va duce în timp la „sărăcirea” ţării şi la a nu mai avea ce împărţii… astfel ajunge din nou liberalismul la putere!
Încercări de a îmbina aceste două direcţii s-au făcut în mai multe locuri, dar toate au eşuat din cauză ca se bazau pe o ipoteză falsă: „majoritatea oamenilor vor face diverse lucruri de bună voie…”! De fapt oamenii fac lucruri bune dacă sunt răsplătiţi (pozitiv sau negativ) pentru aceasta!
Revenind la România, aici se tot încearcă de 20 de ani reinventarea roţii ceea ce duce de fapt la „jaf la drumul mare”, în care comisionale de la maximum 10% în alte părţi, ajung aici la până 90% (vezi cazurile Ridzi sau Udrea).
Iar duminica viitoare vom fi puşi nou (a nu şiu câta oară) să alegem între 2 foşti comunişti legaţi „trainic” de serviciile secrete.
În rest…
Doamne ajuta!
O cunoştinţă de-a mea, persoană politică, de altfel, cu care acum ceva timp purtam o polemică acidă, mi-a trântit în faţă că ideologie e ceea ce învăţăm noi acolo la şcoală. “Ce vă bagă ăia în cap”. Adică teorie. Aşadar, stupefiată, mi-am dat seama că, practic, democraţia îţi dă ocazia să-ţi înfiinţezi un partid pe care poţi să-l guvernezi dupa propriile valori, principii, viziuni, muşamalizând cu nişte substantive / adjective (strategie de marketing), pentru a obţine recunoaşterea gloatei. De ce ne mai mirăm de mizeria politică? Adică până la urmă nişte mizerii impun şi altora mizeriile din care-s făcuţi.
„Prostia omenească mai are multe de învăţat de la cea românească.”
Postie omenească: cum să declari căatunci când vei ajunge președinte vei declara război Rusiei? 🙂 Săracu Corneliu Vadim Tudor…
sorry, *Prostie românească 🙂