În sfârșit a venit și pe meleagurile Celor Patru Doamne Stăpâna Iarna. Aceste surori nu se despart niciodată fără ceartă: Toamna, pentru că e mai bătrână, găsește mereu pretext să rămână mai mult timp pe aceste meleaguri, iar Iarna, care e și mai înțeleaptă, mizează pe inteligența Toamnei, amintindu-i mereu că nu trebuie să fie egoistă. Câteodata, Mama Natura se gândește că nu a fost prea inspirată când le-a rânduit una după alta. Toamna își amintește totuși, în cele din urmă, de buna cuviință, oferindu-i tronul “domnișoarei” mai în vârstă, bolborosindu-i însă sub nas unica ei dorință de Craciun: să ajungă odată și odată Doamna Albă în Iarna vieții sale. Mama Natura nu e însă de aceeași părere și Toamna nu poate face nimic altceva, decât să se târască undeva, într-un colț al lumii, să se plangă ierbii uscate de soarta crudă pe care o are.
Iarna, în schimb, e mult mai calma, și iși duce lupta anuală cu Doamna Ruginie cu demnitatea unei ființe trecute de vârsta a treia. Nici cu domnisoara Primavara nu stă prea mult de vorbă: face totul fără ceartă, în liniște deplină își strânge puiuții de ger și-i năpusteste asupra florilor, protejatele adolescentei suave; o scoate pe Baba Dochia din peștera ei, și așa, cu ochii buimăciți, neînțelegând ce se petrece în jurul ei, o pune să-și scuture cojoacele; sărmana babă, deja a obosit. S-a săturat să scuture, în fiecare an, fără odihnă! O ocărăște pe Iarnă în gând, crezând că s-a țicnit și că e obsedată de curățenie și de gândul că Primăvara e mai puternică decât ea. În sfârșit, cedează, pentru că Baba Dochia deja nu mai știe de unde să scoată cojoace, ca să le scuture și pe acelea. Cedează, înrăită, amenințând că îi va veni și ei odată și odată ziua norocoasă, și că vor vedea atunci toți, de ce e în stare Doamna Albă!
Primavara e o fire veselă, plină de viață. Certurile cu Iarna nu o supără deloc, ba chiar o amuză să vadă cum se înfurie bătrânica de fiecare dată. Și mai are un motiv să fie fericită: ea și surioara ei mai mare, Vara, nu se ceartă niciodată pentru tron, ba chiar domnesc împreună o luna întreagă, până ce zăpăcita de Primăvară își amintește că trebuie să plece pe alte meleaguri, unde o așteaptă nerăbdători, copiii dornici să zburde pe câmpurile înverzite.
După plecarea surioarei, Doamna caldă, cu ochi de malachit nu prea are ce face: soarele e atât de dogoritor, încât totul pare să încremenească într-o amorțeală ireală. Serile sunt însă de un farmec aparte cu întâlnirile sub clar de lună, al căror farmec adolescentin numai Vara îl poate înțelege. Dar moleșeala și căldura trec și ele, când vine din nou vechea noastră cunoștință, Toamna.
Și toate par să fie din nou la locul lor: frunzele îmbătrânesc și mor, apoi își dorm somnul adânc sub plapuma zăpezii; altele tinere, fragede, verzi le iau locul; vorbesc între ele, zâmbesc, dar nu știu, bietele de ele, că în scurt timp vor ajunge la fel… iar, și iar, prinse fără voie în același joc ștrengar al anotimpurilor.
Frumos!