Demonii de F.M. Dostoievski

 „Cartea pe care ar trebui s-o citească oricine pentru a înţelege natura şi semnificaţia leninismului rămâne romanul «Demonii» al lui Dostoievski.” (Vladimir Tismăneanu)

Carte de politică extremă, Demonii este o mărturie a vieţii Imperiului Rus de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 800 de pagini sufocante, impregnate cu crime şi omoruri, incendii şi deznădejde, secrete şi intrigi, captivantă cât să te absoarbă maliţios, să muşte din răbdările tale, să te oripileze în aşa măsură, încât să îţi spui, la fel ca Iulia Mihailovna, că lucrurile astea sunt prea în curtea casei tale pentru a se întâmpla.

Romanele lui Dostoievski sunt adevărate cărţi profetice, care prevăd naşterea unei lumi nihilitice, în care omul stă sub semnul maşinăriei politice. Subiectul romanului stă sub o gamă discordantă de ideologii, majoritatea caracterelor fiind descripţii ale filozofiilor specifice. Nihilismul, definit ca o stare de disperare faţă de deşertăciunea vieţii,  întruchipat de către Piotr Verhovenski, un om redus la sfera politicului şi a valorilor sociale ale vremii, neagă orice lege sau ierarhie existentă, “şigaliovismul”, filozofie specifică lui Şigaliov, extrem de similară comunismului, se reduce la ideea simplă potrivit căreia 90% din populaţie trebuie redusă la o condiţie de sclavie inumană, astfel încât, efectivul de 10% din societate este liber să facă progrese, recunoscându-se, de asemenea, în „şigaliovism”, doctrina comunismului de ieri şi a multiculturalismului agresiv de astăzi, conservatorismul, întruchipat de von Lembke, dovedit incapabil de a face faţă extremismului subversiv.

Acțiunea romanului are loc într-un decor de provincie din Rusia, pe moşiile lui Stepan Trofimovici Verhovenski şi ale Varvarei Petrovna Stavroghina. Centrele de greutate ale romanului sunt, în principal, Piotr Verhovenski, conspirator, aspirant spre a organiza un nod de revoluţionari în zonă, Stavroghin, „anticristul”, Kirillov şi Şatov, completaţi pe parcursul cărţii de conferenţiari  – Karmazinov şi Stepan Trofimovici. În Demonii, discursul narativ are fluiditatea unui râu, care adună afluenţi, aici prin intervenţia naratorului, care simte nevoia să dea explicaţii suplimentare, pentru ca să se piardă într-o cascadă monumentală, fără a lăsa vreo clipă impresia de „prea mult”. Răsturnările de situaţie, perplexitatea acţiunilor, maliţiozitatea infliltrării, săpăturile, determinarea şi uzarea de puncte slabe, cercetarea terenurilor, fac din această carte un amalgam de evenimente mincinoase, între care adevărul se strecoară sfios, încercând să atragă atenţia, însă incredibilitatea situaţiei nu lasă loc de interpretare.

Dostoievski este cel care conferă nihilismului statutul de categorie existenţială (cf. M. Diaconu, p. 35), dar cel care îl teoretizează este Nietzsche, îi conturează o istorie şi-i găseşte două forme de manifestare: nihilismul pasiv, caracterizat prin melancolie, plictis, sentimentul golului interior şi nihilismul agresiv, caracterizat prin sentimentul înstrăinării, ateism, revoltă, orgoliu nemăsurat, indiferenţă. Aceste două forme de nihilism pot fi regăsite şi în romanul Demonii: personajele Şatov şi Kirillov se înscriu în prima categorie, în timp ce Stavroghin şi Verhovenski în cea de-a doua.

Nihilismul pasiv îşi are originea într-o stare de slăbiciune, de aceea soarta primilor doi va sta în mâinile celorlalţi. Kirillov, sub influenţa lui Stavroghin, îşi va pierde credinţa în Dumnezeu şi în oameni, Şatov – ursuz, stângaci şi ruşinos, un „Abel al revoluţiei nihiliste” (V. Cristea) – este un învăţăcel al lui Stavroghin de la care îşi însuşeşte ideea „dumnezeirii şi a patriei”. Stavroghin îşi va nega mai târziu învăţătura, iar discipolul său va ajunge să-l substituie pe Dumnezeu cu poporul rus.

Figura centrală a romanului este Nicolai Stavroghin, un „soare” – cum îl numeşte alt personaj – în jurul căruia se învârt ceilalţi. Redus la stadiu de maşinărie umană, foloseşte ca materie primă sentimentele şi slăbiciunile celorlalti, seduce şi manipulează, este inteligent, în aparenţă umil şi indignat atunci când rămâne dezgolit. Stavroghin îşi concentrează întregul câmp de energie în jurul unui sentiment meschin, iubirea, ruşinea, disperarea sau suferinţa fiindu-i străine, întrucât sufletul său e îngheţat în starea primară de ură faţă de cei din jurul său. Mânia lui este una rece, calmă, „dacă se poate spune astfel, raţională, cu alte cuvinte cea mai oribilă şi mai dezgustătoare mânie din câte ar putea să existe” (F. M. Dostoievski, p.447). Ancorat într-o stare de perfectă indiferenţă, Stavroghin devine unul dintre cele mai cutremuratoare personaje dostoievskiene, un abis existenţial, fără capete sau profunzime. Cutremurător nu este atât trecutul său prin faptele mârşave, cât perspectiva lui asupra acestor fapte, cutremurător nu este că a trăit în desfrâu, că a violat o copilă de doisprezece ani, că a asistat cu calmul său rece la sinuciderea Matrioşei, că a fost părtaş moral atât la uciderea soţiei sale, a fratelui ei, cât şi a Lizei, ci motivaţia, teoria şi scopul lor. Prin fiecare atrocitate, el provoacă divinitatea la un răspuns căci, nu degeaba mărturiseşte Kirillov: „Şi pe Stavroghin l-a devorat ideea”. Cauza principală a pierderii sale o reprezintă adâncirea pe scara răului, trecerea pragului, atât cât să se autoindentifice în concept şi să ajungă la ideea de satisfacţie. Egocentrism, dispreţ faţă de lume, mânie şi orgoliu, un soi de meschinărie sufletească răsfrântă în toate mădularele fiinţei sale, toate ancorate într-un sâmbure de frică în faţa ridicolului, căci singura şi marea lui slăbiciune este frica de ridicol.

Spre deosebire de Stavroghin care trăieşte într-o apatie totală în raport cu viaţa, Piotr Verhovenski, „ucigaş prin meserie şi clovn prin vocaţie” (Ion Ianoşi),  este un adevarat program de acţiune, un om redus la sfera politicului. Nihilist în aparenţă, escroc în esenţă, el neagă orice ierarhie sau scară socială, are ca scop răsturnarea sistemului politic pentru instaurarea anarhiei, prin aducerea populaţiei într-o stare de disperare în care să adopte de bunăvoie, ca pe o salvare, stăpânirea unui “ţar” impostor. În îndeplinirea scopului, sub masca unuia „nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut din lună”, asa cum se recomandă, Verhovenski pune bazele unei asociaţii teroriste denumite generic “ai noştri”, care are rolul de a produce scăderea nivelului de educaţie şi moralitate în popor, răspândirea destrăbălării şi a desfrâului în cadrul societăţii, răspândirea răului ca principiu de gândire şi acţiune al oamenilor, răsturnarea valorilor tradiţiei, mai mult decât orice, provocarea unor tulburări care să cuprindă întreaga societate şi care să ducă oamenii să ceară, într-un glas, stăpânirea salvatoare a „ţarului”. Cu toate acestea, Piotr Verhovenski rămâne mult în urma lui Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Nu-i poate egala nici inteligenţa, nici atitudinea, nu-l poate depăşi nici în bine, nici în rău, de aceea Stavroghin devine un fel de idol pe care îl venerează în secret.

Pagini în care morala a fost artofiată de putrefacţie, pagini în care stau instalate sisteme de organizat crime, în mijlocul unei societăţi care este prea oarbă să vadă adevărurile de sub privirile lor, pagini întregi de nihilism feroce, prinse într-o sferă a răului meschin, în stare pură, nealterat de sentimente precum iubirea, prietenia sau compasiunea. Este cartea care pălmuieşte concepţiile despre libertate şi liberul arbitru, esenţa reducându-se, la cum spune Ion Ianoşi, „demonia ca libertate [care] se întoarce în cea mai mizeră şi mai de dispreţuit servitute”.