Dama cu camelii de Alexandre Dumas – fiul

„Iată ce trebuie să ştie o femeie: singurul om care e vrednic de iubirea ei e acela care a socotit-o demnă de respectul său. “

De fapt, este valabil pentru fiecare fiinţă umană – femeie, bărbat sau copil. Noi, toţi, ar trebui să ştim că fără  acea preţuire, consideraţie pentru cel apropiat îl negăm, îl subestimăm. Cine îndrăzneşte să judece – să se considere mai bun, mai frumos, mai isteţ,  mai profund, mai curat din punct de vedere moral? Cei superficiali  interesaţi să judece; interesaţi să-i coboare pe cei superiori lor la un nivel de unde îi pot atinge. Complexaţi de lipsurile lor, materiale, dar cel mai frecvent spirituale, etichetează. Uită de ei, de progresul lor în favoarea răsturnării altora.  De ce în spatele unei persoane ce concepe diferit viaţa şi modul de a trăi nu poate exista o fiinţă? O fiinţă umană ce suferă, rabdă şi speră, în ciuda felului pragmatic, poate egoist, de a exista în societate. Societatea impune măşti. Ce-i al tău îl ţii undeva aproape, lângă tine, doar pentru tine. Masca, pe care o schimbi de  fiecare dată când vrei să te ascunzi pe tine, nu-ţi aparţine. Vrei doar ca cei din jur să te perceapă tot cu mască, să ţi-o atribuie fără să te simtă pe tine,cel din interior.     S-ar folosi de slăbiciunile tale, de durerile adunate, de acele segmente din tine neatinse încă de raţiune.

Aşadar, definiţia standard pentru„curtezană”  este aceea de „femeie de moravuri uşoare”. Cele menţionate mai sus sunt date uitării când apare o persoană însemnată cu această reputaţie. Primează puterea noastră de a judeca pe cei din jur, de a cataloga,  cea la care suntem atât de buni. Autoevaluarea dispare, nu mai e la fel de importantă într-un astfel de context. O astfel de societate, plină de măşti şi de compromisuri, ilustrează Dama cu camelii. Alexandre Dumas fiul creează însă un personaj ce se distinge din această lume, nu din punct de vedere material, ci prin depăşirea limitei prejudecăţilor, prin puterea de a privi dincolo de aparenţă -Armand Duval. Desigur, această ieşire din tipar este făcută prin iubire;iubirea dionisiacă, neîngrădită de raţiune,de orgoliu, de făţărnicie. Naivitatea cu care se lasă dus de frenezia sentimentelor miră. Deşi frumuseţea femeii involuntar aleasă este frapantă pentru toţi cei din jur,acesta nu staţionează la acest aspect. El vede această splendoare ca pe un ambalaj  perfect ce îmbracă un interior la fel de plăcut, de această dată tuturor simţurilor, nu numai văzului. Se consideră capabil de a descoperi o Marguerite Gautier, diferită de cea care poartă eticheta impusă de societate. Concepţia sa, transmisă de narator, se referă la capacitatea fiecăruia dintre noi de a evolua, de a ne autodepăşi, de a ne vindeca prin iubire.

„Sărmane creaturi! Dacă e o greşeală a le iubi, e bine cel puţin a le compătimi. Compătimiţi pe orbul care nu a văzut niciodată lumina zilei, pe surdul care nu a auzit niciodată acordurile naturii, pe mutul care nu a putut niciodată să-şi exprime prin viu grai gândurile, şi, sub un fals pretext  al pudorii, nu compătimiţi această orbire a lumii, această surzenie a sufletului, acest mutism al conştiintei care duc la nebunie pe nefericita îndurerată şi care, fără voia ei, o fac incapabilă să vadă binele, să audă vocea Domnului şi să rostească limba curată a dragostei şi credinţei.”

Marguerite Gautier este una dintre cele mai în vogă şi apreciate curtezane ale timpului. Atrage privirile oriunde merge, impresionează prin atitudinea şi prin aspectul ei, unul neîntinat în ciuda vieţii tumultoase pe care o duce.

„Or, era cu neputinţă să vezi o frumuseţe mai încântătoare decât cea a Margueritei.” […] „Intr-un oval de o nespusă graţie,  puneţi doi ochi negri deasupra cărora erau nişte sprâncene cu un arc atât de pur că părea pictat , voalaţi aceşti ochi cu gene lungi care, atunci când se coborau , aruncau o umbră peste culoarea trandafirie a obrajilor;  trasaţi un nas fin,  drept,  spiritual, cu nările uşor înfoiate de acea aspiraţie arzătoare spre viaţa senzuală.”

Întreţinută de oameni remarcabili din societate, duce o viaţă de desfătare a trupului, dar şi de întreţinere a spiritului – se interesează de cultura ei, cântă la pian.  În esenţă, este o fiinţă care caută compensarea lipsurilor din copilărie, regresarea unui mod de trăire a vieţii transmis, parcă, şi acesta genetic. Invidia, răutatea celor din jur o fac să-şi ascundă permanent frustrările, sentimentele adevărate.  În ciuda integrării într-un context uman superficial, ea nu-şi pierde total dorinţa de dăruire, de profunzime, de platonic. Întâlnirea cu un bărbat ce iese din tiparul masculin întâlnit până atunci, cel încântat doar de perspectiva femeii ca obiect şi nu de împărtăşirea emoţiilor, de  îmbogăţire reciprocă, o face să se readapteze. Reapare altruismul, spiritul de sacrificiu pentru o fiinţă umană, în detrimentul egoismului.

„Marguerite era frumoasă, dar pe cât de mult zgomot face viaţa extravagantă a acestor femei, pe atât de puţin face moartea lor.”

Într-un cadru postum se face o retrospectivă a vieţii unei femei, încărcată cu emoţii şi de incertitudini, retrospectivă făcută de Armand Duval parcă pentru a-şi  răscumpăra eroarea. O femeie ce s-a dedicat în întregime spiritual unui bărbat, în ciuda profanării propriului său trup şi care a suferit îndoit din cauza acestui desfrâu este de judecat?

„…îţi va înmâna acest jurnal. O să gaseşti în el motivul si scuza pentru tot ceea ce s-a petrecut între noi.”

Încă din incipitul romanului, naratorul se prezintă ca un martor al acestor întâmplări, fapt ce  dă veridicitate operei. În universul operei este un confident, rol depasit în universul real. Naratorul nu este decât o voce a autorului ce împărtăşeşte experienţa reală, nu atât de ideală precum cea beletristică.

Alexandre Dumas fiul rămâne dezamăgit de Marie Duplessis, curtezana – inspiraţie pentru Dama cu camelii pentru care credinţele sale  imateriale au fost de neînţeles. Conform lui Andre Maurois (Cei trei Dumas), Dumas fiul transmite :

„Dragă Marie ,

Nu sunt nici destul de bogat ca să te iubesc asa cum aş dori, nici destul de sărac ca să fiu iubit asa cum ţi-ai dori tu. Să uitam deci amândoi – tu un nume care îţi este poate aproape indiferent – iar eu o fericire care îmi devine imposibilă. E inutil să-ţi spun cât sunt de trist,  pentru ca tu ştii bine cât te iubesc. Adio, deci.  Ai prea mult suflet ca să nu întelegi cauza scrisorii mele şi prea multa inteligenţă ca să nu mă ierţi. Mii de amintiri.

A.D.”

Dama cu camelii rămâne pentru mine o carte ce m-a facut să meditez asupra prejudecăţilor pe care le are fiecare dintre noi, să rămân adepta diferenţei substanţiale dintre aparenţă si esenţă, iar povestea de iubire m-a captat. Paginile s-au răsfoit pe nesimţite, în goana după o lectură de suflet, căci citind îmi simţeam extrema dreaptă încântându-se.