Balanţa valorilor ce oscilează mereu. Dezechilibrul impus ca o axiomă în mulţimea viziunilor mele. Perspectiva mea îmi interzice o balanţă echilibrată, fără nimic extravagant. Discrepanţa va exista mereu între cele două talere; cel de sus, cel de jos, cel mai greu, cel mai uşor. La întrebarea -“ pe care taler al balanţei ţi-ai dori să fii?”, ce ar răspunde fiecadre dintre noi? Victimă involuntară a acestei interogaţii retorice, am ales partea de jos. Argumentul afirmaţiei mele lasă, însă, de dorit; aleg partea de jos, pentru că n-am unde plonja, în eventuala zguiduire,voi putea totuşi aspira către talerul de sus. Nu va apărea dezamăgirea. Am uitat subit reperul în care mă încadram – o balanţă. Nici prin gând nu mi-a trecut că talerul de jos cântăreşte mai mult. Câştigător iese cel de jos, dar cel mai greu. Două cuvinte, care în mod normal îţi dau impresia imposibilităţii de a caracteriza acelaşi învingător. Un învingător, dacă greutatea aceasta se referă la valori şi nu la cuantumul caloric pe care-l cântăreşte.Valorile sunt iarăşi supuse interpretării. Depinde de fiecare concepţie şi de încadrarea acesteia într-un sistem.
Valoare sau nonvaloare? Învinşii, acele modele negative ce doresc a fi ascunse, mascate sau chiar anihilate se aflau, într-un mod uzual, acum nu foarte mult timp în partea superioară a balanţei. Speram la o infimitate a lor, astfel încât să fie nevoiţi să apeleze la pilotul automat, care nu le va aduce de această dată supravieţuirea. Supravieţuirea metaforică într-o societate valoroasă, unde doar cei buni rămân. Cataclismul s-a produs. Amprenta pusă anterior a fost ignorată de această dată. Se pare că ea era elementul-cheie. Distanţarea de temelia, ce fusese cu multă trudă montată, a inhibat orice progres. Evoluţia pe scara valorilor a fost transformată în regres. Talerul de jos, umplut de nonvalori, nu mai este un câştigător ce încearcă să amelioreze consecinţele unei minorităţi nocive, ci un învins ce trage un superior în jos. Nonvalori ce fac o societate să decadă.
“Cred că fiecare generaţie nouă vine încărcată cu un mesaj pe care trebuie să-l nască; rolul nostru este să ajutăm această naştere.” (Andre Gide). Dacă acest mesaj nu mai este unul demn de sistemul nostru de valori, continuăm să ajutăm la răspândirea lui? Sprijnim molipsirea unei generaţii cu o percepţie cu care nici noi nu suntem de acord? Depinde de dorinţa fiecăruia de a rămâne dedicat unei conştiinţe împăcate sau de o trădare în favoarea pragmatismului. Sau poate nu există o astfel de delimitare, decât la nivel teoretic; nu mai e alb sau negru. Apare griul. Griul colorează o nepăsare totală. O indiferenţă pe care o mascăm cu un râs. Un râs străin, care disimulează neputinţa noastră de a acţiona. Am ajuns să ne amuzăm de incultura transmisă. Am ajuns să ne înfruptăm din mass-media, doar pentru porţia zilnică de umor negru. Ne mirăm de absurditatea societăţii în care trăim, în care scandalurile de imagine, limbajul vulgar condimentează un articol sau o emisiune. Ne plac sarea şi piperul, uităm că ele dăunează atunci când sunt în exces. Uităm că generaţia următoare nu este încă în stare să distingă o glumă grotescă, de una cu bun gust. Uităm să-i oferim o lecţie despre diferenţa dintre bine şi rău, dintre valoare şi kitsch. Lăsăm mass-media şi persoanele ce au eşuat în domeniul moral să o educe, să-i ofere nişte modele de viaţă, chiar indicate, recomandate de către o societate care vânează consumul, publicitatea, şi îmbogăţirea. Lăsăm această generaţie să aleagă, dar fără a-i oferi mai multe alternative.
Ne mirăm că a dispărut calitatea. Conştientizăm. Criticăm superficialitatea, ineficienţa acţiunilor , limbajul şi comportamentul obscen al altora. Neglijăm însă faptul că noi am participat pasiv sau activ la promovarea acestor nonvalori. Indiferenţa sau egoismul care ne caracterizează contribuie în egală măsură la această decădere continuă. Abia acum începem să simţim durerea. Fiecare a dorit pentru sine să devină o persoană de succes. A ignorat corectitudinea mijloacelor folosite, dar şi efectele sale. Reziduurile rămase s-au strâns şi au parazitat societatea. Albert Einstein ne-a avertizat cândva – “ Încearcă nu să fii un om de succes, ci să fii un om de valoare”, însă noi am reuşit să dăm o conotaţie negativă acestui îndemn.
Contextul şi persoanele din generaţia anterioară nu sunt singurele culpabile de acest dezechilibru. Dorinţa de evoluţie mocneşte în fiecare dintre noi; depinde doar de noi ce sursă alegem să o aprindem cu adevărat. Până la o anumită vârstă dependenţa de cei din jur este naturală; familia, mediul în care trăieşti te modelează. Există însă şi un moment în care fiecare poate lua iniţiativă pentru a se informa, pentru a căuta ceea ce i se potriveşte, pentru a-şi descoperi propria personalitate. Alternativele se cântăresc în balanţa proprie. Pentru a o echilibra, păstrezi doar ceea ce te defineşte.
Din fericire, baza pusă de familia mea a fost una relevantă pentru personalitatea mea. Cultivarea corectitudinii faţă de mine, faţă de familie şi faţă de cei din jur m-a ajutat sa-mi păstrez mereu conştiiţa împăcată – după mari eforturi, căci pentru o regulă apare si excepţia; greul a trecut după ce am aflat că această concepţie se plia cu adevărat pe felul meu de a fi. De asemenea, dorinţa de perfecționare a fost una insuflată. M-a facut să evoluez, să încerc autodepăşirea. O valoare pe care am descoperit-o singură a fost perseverența, care mă ţine mereu activă şi mă conduce spre dezvoltarea personală.
Continui să caut. Voi încerca să profit de libertate (libertatea de informare, de exprimare etc.), care mie şi generaţiei mele ne este oferită cu multă îngăduinţă. Valoarea persoanei noastre poate fi ridicată cu ajutorul oportunităţilor pe care le primim.
Cautăm. Descoperim. Cântărim. Alegem. Evoluăm sau nu?
Bravo Bianca!
Felicitari !