Mă trezisem zâmbind…

Deşi pe deplin conştientă, în prima dimineaţă în care am revenit în patul atât de cunoscut la atingere, eu m-am simţit atât de străină încât credeam că aparţin altui loc; un loc cu o răcoare călduroasă, cu miros verde tăios şi un drum de piatră desenat cu un creion cu vârful rupt. Dar să-ţi spun cum a început totul…

Cu părul în vânt, la geamul unor alţi călători dornici de noi amintiri ne-am îmbarcat în trenul către Sibiu la una din orele ameţite de căldura după-amiezii. O înșiruire rapidă de nume cu silabe suspendate în aerul sufocant. O apă cu bulbuci luată în grabă, o jumătate de zâmbet în colţul gurii şi șuier prelung de tren în urma noastră. Suntem toţi!

Apăsam minute în şir geamurile reci ale nopţii şi ne încălzeam mâinile cu jocurile de cărţi câştigate pentru râsetele izbucnite la sfârşitul fiecărei runde. Pauza matinală dintre trenuri s-a transformat într-un joc de mim în care ne-am încâlcit mâinile în aer, am construit turnuri cu brioşe în vârf şi am răspuns la multe întrebări doar cuœ„Da” şi „Nu” și asta nu pentru că am fi fost zgârciți în cuvinte, ci pentru că ne plăcea să ne provocăm imaginația.

După multe ore, am ajuns. A urmat lupta coplirărească pe care o dăm de fiecare dată când unul vrea să vadă din patul lui brazii, altul să vadă soarele-n dimineaţă sau alţii să doarmă cap în cap ca să li se gâdile mâna până închid ochii. E ciudat cum începi să simţi lipsa unor lucruri atunci când nu le mai ai. Aş vrea înapoi dimineaţa lor gălăgioasă, ultimele minute în cearşaful mototolit sub picioarele-mi iubitoare de poteci, ceaiul fierbinte – cheie pentru suflet. Le vreau îmbrăţişările şi râsul, fericirea ce-mi picta simţirile şi parfumul care, mai nou, îmi iubea pielea. Am valsat sub răcoarea lunii, am cântat cu acele de brad, ne-am gâdilat colţul gurii cu foc de ultimă seară şi ne-am pierdut privirile pe potecile întunecate, deja  simţindu-ne unii altora lipsa. Îmi dau seama acum cum simţeam că tresar şi credeam că poate era doar răcoarea serii. Mi se-nfigea în suflet ca sloiurile de gheaţă şi se topea îndată ce simţea căldura lor: a celor ce-mi luminau dimineaţa şi mă trăgeau de picioare ca să mă trezesc, a celor care mă făceau să râd când oboseala mă trăgea către ea, a celor care mă ţineau de mână ca să nu alunec. Nu-mi place să oftez. Deloc. Dar fac asta ca să mai fac schimb de aer cu tine, să simţi şi tu… Fiori de dor înfipt în ace de brad şi susur de izvor care spune poveşti. Le vreau iar şi iar şi mă gândesc că undeva, printre acei copaci paşii noştri au rămas grămadă în pământul jilav, dansând în dezordine şi foşnind sub formă de cântec. 

De altfel, am constatat că e bine şi când un el şi o ea merg împreună în ţinutul cu brazi. Nu numai că îi iubeşte verdele şi cerul, dar se iau cu apa de mână şi uneori se iubesc între ei. O bătaie copilăroasă din picior şi un „Ia încetaţi!” nu-i de ajuns să-i opreşti. Ei oricum se iubesc. Se iau în braţe mimând că le este frig şi gata-i scuza ! Te urmăreşte jocul ăsta când nici nu te aştepţi. Oameni ca ei, însă, te fac să uiţi că ţi-e dor şi te iau ei în braţe până râzi. Şi râzi de-ţi răsună sufletul de hohote. Îţi gâdilă pielea şi-ţi mângâie sufletul de-ţi vine să-i pui în valiză și să-i iei cu tine. Să-i duci unde nu te ajunge nimeni, să fii sigur că nu ţi-i ia nimeni.

În momentul ăsta ori s-au adunat prea multe, ori e una din zilele în care orice vorbă mi se pare hrană pentru suflet. Oftez prea des şi conştientizez o grămadă de lucruri. De asta îmi doresc să tacă toţi în jurul meu, să mă lase să surzesc de atâta linişte. Să aud doar cafeaua care-mi gâdilă măruntaiele, să-mi îndulcească suflul amar. Las zațul să-mi zgârie buzele în memoria vântului de acolo. Curg litere peste litere şi totuşi mă scufund în tăcere. Imposibil de descris, încântător când simţi. Îmi trag din nou cearşaful rece peste pielea caldă şi cred că adorm din nou. Îmi pare că simt în palmă șoapta unui copil care abia-și sfârșise povestea. E ciudat… Avusesem impresia că mă trezisem zambind…