Toamnă eminesciană

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,

Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată…

Cam aşa ar descrie marele poet zilele ce se scurg acum, una după alta… Zile tomnatice, pline de frunze aurii, de vânt rece, de melancolie întipărită pe chipurile cuplurilor care trec grăbite, adăpostindu-se sub umbrele. Teiul lui Eminescu din parcul Copou ne zâmbeşte galeș, cu freamătul frunzelor ce se sting. Cine ştie, poate că la umbra frunzelor lui, Eminescu a simțit cândva freamătul codrului de departe. Teiul rămâne mereu acolo. Pe acelaşi loc, cu aceleaşi gânduri triste sau vesele, îmbrăţişând cu toată fiinţa bustul lui Eminescu, care priveşte cu o oarecare tristeţe în jur. Sau poate aşa mi se pare mie…

Sau poate că priveşte spre casa lui… Casa pe care i-au construit-o cei ce l-au admirat cel mai mult. Casa lui Eminescu din Iaşi a fost fondată în 1989, la 100 de ani de la moartea marelui poet. Acest detaliu, la fel ca multe altele ne-a fost dezvăluit de doamnele care au privilegiul de a vorbi despre Eminescu în fiecare zi, explicând celor tineri și nu numai de ce trebuie prețuită opera lui.

Faptul că am ajuns în Copou într-o zi de toamnă pentru a vizita casa-muzeu i-l datorăm doamnei profesor de limba şi literatură română Anamaria Ghiban, care a decis să ne facă cunoştinţă cu lumea literară a Iaşului și într-un alt mod decât cel pe care îl pune în practică zi de zi la catedră. Activitatea intitulată sugestiv „Toamnă eminesciană” a reunit intr-o formula destul de inedita clasele a X-a F și a V-a B. Având în vedere că mulți dintre noi nu sunt din Iaşi, am fost plăcut surprinşi de această idee, deoarece am avut astfel posibilitatea să aflăm mai multe lucruri interesante despre literatura ieşeană şi despre cea română, în general.

Casa lui Eminescu ne priveşte cu puritatea albului ei. Intrând, am văzut chiar în faţă statuia poetului. Privea melancolic… Sau poate cu acea privire visătoare o aştepta pe Veronica…

Ne-au întâmpinat două doamne, care ne-au povestit multe lucruri interesante despre viaţa marelui poet, cum ar fi de ce casa lui e în inima parcului Copou. În interior lumina se uită pe furiş prin ochii mari ai casei. Vedem vitrine în care sunt expuse lucrările lui Eminescu, traduceri, începând cu limba germană, italiană, spaniolă, greacă, franceză și terminând cu ebraica, rusa, latina, engleza sau maghiara (cel puţin, aceste limbi au fost identificate de noi). Un pic mai incolo vedem şi panoul dedicat lui Grigore Vieru, un mare iubitor al poeziei eminesciene. La etaj descoperim lucruri la care nu ne-am fi aşteptat: o colecţie a Teatrului Național din Iaşi care compensează, fie și într-o mică măsură faptul că instituția este în renovare de atâta vreme.

Sunt expuse costume, piane, oglinzi din secolele trecute. Este o atmosferă plăcută, de parcă am fi undeva în culise. Copiii de a V-a ating pe furiș clapele pianului, fermecați de toate obiectele acelea ce păreau desprinse dintr-o poveste. Fetele trec pe lângă oglinzi şi îşi mai îndreaptă o şuviţă de păr pe ascuns, să nu observe ceilalţi. Băieţii mai glumesc pe seama costumului lui Hamlet şi a primelor farduri, expuse în vitrină, închipuindu-şi cum ar arăta colegele lor machiate cu ele. Ne simţim bine, este interesant, distractiv și educativ.

După ce terminăm excursia prin muzeu, elevii clasei a V-a B ne fac o surpriză plăcută: recită poezii eminesciene care, rostite de glasurile lor fragede, se transformă în adevărate comori. Am simţit cu toţii pentru câteva clipe vibraţia fiecărui cuvânt. Gazdele noastre sunt la fel de emoționate ca noi, iar bustul lui Creangă de la intrare parcă ne împarte un zâmbet cald, părintesc… Am simțit cu toții spiritul eminescian plutind prin sala neîncăpătoare și ne-am lăsat purtați de emoțiile inevitabile ale unui moment care nu a fost deloc premeditat.

În final am auzit și Odă pentru Eminescu – cunoscuta melodie cântată de Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, pe versurile aceluiaşi Grigore Vieru – câtată acum de un glas cristalin al uneia dintre colegele din clasa a V-a B.

La zidirea Soarelui, se ştie,

Cerul a muncit o veşnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,

Ne-am ales cu domnul Eminescu.

Domnul cel de pasăre măiastră,

Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu…

Am ieşit din muzeu entuziasmaţi, cu daruri de la gazde. Chiar dacă afară era frig, noi ne gândeam la acele momente ce au trecut cu câteva minute în urmă, momente care ne vor rămâne în suflet. Casa albă parcă ne invită să mai trecem pe la ea, din când în când… Ne-am luat rămas bun de la Eminescu după ce, în foișor, ne-am îndulcit cu bomboane ca să mai uităm de frig, iar cei mici au fost răsplătiți cu premii pentru talentul lor de recitatori.