Clipesc. Deschid ochii și te văd. Zâmbești la fel ca ieri, cu același zâmbet ironic, care îmi amintește de discuțiile neterminate .
Cândva mi-ai propus să construim împreună o barcă. Am acceptat. A fost prima dată când nu am întrebat de ce. Tu alegeai cu mare atenție materialele pe care le vom folosi: „Acestea nu sunt cele pe care le-am dorit… Dar exact de aceste scândurele avem nevoie! Aceste cuie sunt perfecte! Aceste…”. Am realizat că vom edifica ceva mult mai important decât o simplă barcă. Am luat o foaie și un creion și, la fel ca marii arhitecți am desenat-o. Din desen rezulta că ne-ar mai trebui câteva materiale, așa că lucrul a început în următoarea zi.
Ora 7:30 am întâmpinat-o în curtea casei tale, loc ce avea să devină imperiul imaginației noastre. Mi-ai spus clar: „Partea de început o vom concepe împreună, apoi trebuie să lucrez eu pe partea de vâsle iar tu restul. Barca va fi lucrata de tine. Nu face mutra asta. Nu mă răzgândesc! Și nici nu vreau întrebări! S-a înțeles?”. Scândurile de la baza ambarcațiunii le-am așezat împreună. Apoi te-ai ocupat de vâsle și mie mi-a revenit partea ce mai grea. Nu știam să construiesc o barcă, iar desenul era de fapt doar o schiță în care aranjasem cum vom folosi materialele. Trebuia să îmi folosesc imaginația. Nu aveam voie să pun întrebări. Și trebuia să termin în trei ore barca. O forță nevăzută mă îndemna ce și cum să fac, iar la sfârșitul zilei barca era gata.
Totul a început cu pătrunzătoarea ta privire căutând în ochii mei speriați și albaștri, adevărul despre lumea mea ciudată. O lume încâlcită, după cum spui tu. Ai mărturisit atunci că doamna Frica nu va pleca din interior până ce nu voi accepta că dumneaei nu mă poate atinge decât dacă eu o las. Îmi spuneai că eu îi las pe ceilalți să mă influențeze, că eu mă ascund de marea provocare, că eu fug de… Toate aceste lucruri mi le aruncai sau mi le așezai în fața ochilor cu mult tact, după ce te scufundai în marea care se întindea în spatele acestor pupile dilatate.
Așa mi-am construit barca speranței și încrederea în mine. Niciodată nu am crezut că modul tău de a te purta cu mine mă va ajuta așa de mult să mă cunosc, să mă descopăr. Și îți mulțumesc pentru asta! Îți mulțumesc pentru ironia ta care mă dezgheață și mă îngheață în același timp. Îți mulțumesc pentru că zâmbești!
Mi-ai întins o mâna, m-ai ajutat să fac și primul pas. M-ai învățat că trebuie să clipesc atunci când știu că vorbele pot sfărâma învelișul din jurul nostru ce miroase a ciocolată și scorțișoară…
Frumos articolul, cu totul neobișnuit…