„Nu ştiu exact nici ce caut şi nici ce voi găsi. Dar s-ar putea ca vorbindu-le celorlalţi despre lăuntrul meu să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. Ne vom întâlni astfel în mod paradoxal în ceea ce e doar al fiecăruia dintre noi. Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu.”
Am ajuns cu greu la convingerea că nu pot să scriu decât un singur fragment care să înglobeze pe cât posibil sub somaţia întrebării „cine eşti?”, încercarea asiduă a lui Gabriel Liiceanu de a-şi reîncepe viaţa printr-o altă carte, întocmai cum afirma el însuşi, de a-şi cunoaşte sinele în căutarea propriei identităţi. „O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.” Aşa începe scurtul pasaj de pe coperta cărţii, prin care se prezintă succint compoziţia întâmplărilor şi a frânturilor de viaţă înşiruite de către scriitor. Întâlnire cu un necunoscut vine ca o nouă provocare a scriitorului, după mai vechea încercare de „îmblânzire a filosofiei” din Ușa interzisă, care a născut la vremea apariției destule controverse în lumea literară. Eu am preferat să o privesc însă în individualitatea ei, făcând conexiunile necesare doar acolo unde era absolut nevoie pentru a înțelege substanța cărții.
Felul în care Liiceanu alege să-şi scrie cartea m-a făcut, în momentul în care am început lectura, să cred că nu voi înţelege rostul unei scrieri aparent incomprehensibile – cel puţin din punct de vedere al legăturii dintre pasaje – a fragmentelor, unele de un rând, altele ceva mai dezvoltate, care nu erau altceva decât cortina unei scene pe care un om îşi juca viaţa. Rolul meu: să pot să văd în spatele ei, un spectacol individual, înţeles diferit de fiecare cititor. Credeam că ar fi fost îndeajuns să consider fiecare pasaj drept o definiţie a unui fenomen din viaţă, a unei calităţi ori a unui defect uman, a unui simbol devenit prin temporalitate un artefact într-o colecţie a vieţii. Îmi dau seama însă, că nu mă mulţumeşte cu nimic conştientizarea existenţei unei teorii fără a-i putea da o valoare de adevăr care să ateste aplicabilitatea acesteia într-un eveniment oricare al propriei mele vieţi.
Ţin să mărturisesc că mi-am început lectura pe tren, spaţiu care, în cazul de faţă, nu m-a mai oprit să mă exteriorizez, când, ajunsă pe la pagina 89, o întâmplare haioasă relatată de scriitor îmi stârneşte în colţul gurii un zâmbet domolit de prezenţa unui bătrânel din faţa mea. Trecând textul prin filtrul minţii mele, ştiind că urma să împărtăşesc în scris din conţinutul cărţii, mă gândeam că mi-ar fi fost imposibil să redau întocmai, narând, firul filosofiei de viaţă a lui Liiceanu, altfel decât prin citarea unora dintre pasajele pe care eu una le consider miezul cărţii. Continui să cred asta. Citisem pentru câteva frânturi de timp cu dinţii încleştaţi, iar asta fără să-mi dau seama. Fenomenul luase sfârşit după ce scriitorul trecuse de la dezvoltare sensului cuvântului „dogheză”, cu referire la „tovarăşul Ceauşescu”, la găsirea unei motivaţii pentru mirosul canalelor Veneţiei. Veţi înţelege… Am simţit nevoia de a sublinia apăsat, aproape rupând foaia, exclamaţia „Ce batjocură!”. Parcurgând pagină cu pagină ţi-e cu neputinţă să combaţi cu argumente solide România pe care Liiceanu o creionează fidel, surprinzând trăsături esenţiale ale unei caricaturi parcă din ce în ce mai schimonosite. Ţi-ar fi cu neputinţă să consideri compensatorie în favoarea comunismului siguranţa socială şi profesională de care se bucurau românii înainte de ’89, aplicabilitatea legilor pentru oricine-ar fi călcat strâmb sau oricare altă întreprindere pe care parte din români o regretă astăzi, pentru că răzbate din pagini o anumită cruzime pe care Liiceanu o prezintă în numeroasele pasaje, cruzime pe care acesta a trăit-o sau căreia i-a fost martor.
Vin acum cu întrebarea pe care mi-a stârnit-o un alt pasaj al cărţii, cu referire la cabana de la Păltiniş, în care și-a trăit ultima parte a vieţii Constantin Noica. Câţi dintre cei care ajung la Păltiniş consideră vizita lor în interiorul cabanei necesară strict culturii lor? Câţi fac asta pentru a simţi gustul unei mari satisfacţii de a călca la propriu pe urmele unui mare filosof? Câţi făceau asta înainte ca Liiceanu să-l ridice pe Noica la rangul de simbol al istoriei în Jurnalul de la Păltiniş? Las spaţiu răspunsurilor şi revin la ceea ce într-un alt mod am ilustrat în începutul rândurilor de față. Din când în când vedem exprimată direct, acceeași esenţă formulată în mod diferit a căutării eului de către scriitor. Fragmentele alternează de la Gabriel Liiceanu ca perosană publică, cu scrierile, întrebările şi constatările sale, la omul Liiceanu pe care aleg să-l identific cu următoarea frază: „M-am străduit să-mi aleg cu grijă oamenii care mi-au intrat în viaţă şi o dată aleşi i-am cultivat ca pe cele mai de preţ orhidee. Nu s-au apropiat de mine decât fiinţele demne de a fi îndrăgite.” Ca un adaos la „de ce merită citită” voi reda o altă reacţie a mea la contactul cu relatările din carte. Aş fi folosit o altă expresie, dar nimic nu ar fi reprodus mai bine senzaţia pe care mi-o oferiseră zecile de rânduri de la paginile 220-221 ale volumului: mi se făcuse pielea găina şi jonglam cu un nod de aer din gât până în coşul pieptului. Apogeul reacţiei mele a fost atins atins odata cu următoarele rânduri: „-Dragii mei, e atât de bun, că ţi se face ruşine. Nu mai mâncase un muşchi de vacă de peste două decenii.” Protagonist al relatării: Constantin Noica.
Rememorând şi încercând în zadar să reflectez la importanţa vădită măcar a unei părţi din pasajele care m-au marcat, îmi amintesc că ajunsesem pe la pagina 280 şi undeva, în josul paginii, am dat peste cîteva cuvinte, altele, care m-au marcat. Liiceanu afirma că atunci când citim o carte este bine să nu ne uităm la numărul paginii la care am ajuns aşa cum atunci când călătorim nu trebuie să ne uităm la kilometrii parcurşi pentru a bănui distanţa rămasă până la destinaţie : „Frumos e să ajungi la capătul drumului pe nesimţite.” Aş continua spunând că astfel sărim peste etapa în care regretăm frumuseţea drumului. Făcusem întocmai, însă balanţa mâinilor înclinată spre stânga anticipa mult mai bine finalul decât orice certitudine a numărului de pe pagină. Ca un tratament, incomplet însă, am considerat amelioratoare acoperirea cu degetele mari a numerelor din colţul paginilor. Obişnuiam să subliniez, printre altele, titluri de cărţi pe care le doream citite şi rânduite în rafturile din mine. Involuntar, mă trezisem subliniind şi mai apăsat în mintea mea observaţia lui Schopenhauer pe care mi-o împărtășea Gabriel Liiceanu şi anume că „odată cu cărţile ar trebui să ni se vândă la pachet şi timpul pentru a le citi”.
Întâlnire cu un necunoscut este o carte care, atâta timp cât România şi oamenii ei stagnează în evenimentele care se desfăşoară zilnic spre decădere, rămâne de actualitate. Este o carte care prezintă aspecte şi întâmplări ale unor oameni prin care citindu-i şi înţelegându-i măcar fragmentat, te poţi numi bogat din punct de vedere cultural. Ar fi inutil să povestesc istorioarele pe care Liiceeanu le împărtăşeşte, riscând să ciobesc cu certitudine din farmecul întâmplărilor. Însă e revoltătoare neputinţa de a nu putea relata cuvânt cu cuvânt numeroasele antidoturi ale bolilor noastre ca oameni, boli ale felului nostru de a fi, de a ne comporta, de a trăi în lumea în care ne aflăm.
„Vorba lui Noica […]: Dragii mei, ne-a spus într-o zi când ne văicaream de vremile ce ne fuseseră date, să nu ajungeţi să aflaţi cât timp aţi avut!” Sper să nu ajung şi, inspirată din alte câteva rânduri ale lui Liiceanu, afirm cu tărie că îmi doresc să îmi trăiesc viaţa asemenea unui înotător în cursa sa. Existenţa lui Dumnezeu. Comunismul şi cicatricile lui încă băltind în puroi. Dezvăluiri impresionante ale unor oameni de o importanţă şi o valoare deosebite, cum sunt Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cizelarea unor bucăţi din tine pe măsură ce te descoperi în rândurile pe care le citeşti. Acestea din urmă şi multe altele le poţi descoperi în Întâlnire cu un necunoscut. Ajungi să descoperi în cele din urmă că metamorfoza în cunoscut se produce întocmai ca erupţia unui vulcan: latent, izbucnind exact atunci când crezi că mai mult de atât nu se poate.
Comentarii recente