Timp, nu fi hain …

Articol realizat de Ioana Abuzuloaie şi Ionuț Mihalache

“  – Am așa o stare …
–  Vremea e de vină ..
–  Nu … de data asta nu …   “

Pentru un absolvent luna mai este ca una dintre nopțile lungi de toamnă când e cu neputință să te oprești din a-ți aminti lucruri. Mă gândeam… mereu am avut norocul sa păstrez, intenționat sau nu, fragmente bune din trecut care sa facă noul început mai ușor.  Prima zi de liceu, spre deosebire de altă „prima zi de școală”, a fost întocmai ca o fugă nebună de fluturi în stomacul unui îndrăgostit. Fiecare detaliu era impregnat pe retină și depuneam eforturi uimitoare sa rețin fiecare cuvânt spus și fiecare nume, asta ca nu cumva sa fiu nevoită sa îmi fac curaj și să întreb eu a doua oară … Urma sa fiu în aceeași clasă cu unul dintre cei care-mi fusese coleg și în gimnaziu – iată așadar fragmentul din trecut – ceea ce mă făcea să răsuflu ușurată ca în zilele de adaptare o figură cunoscută  îmi va face ziua mai ușoară. Unii mai sociabili, alții mai reținuți dar cu priviri cercetătoare, iar în fața noastră femeia care anticipa transformarea din bobocii cu petale bine închise în florile pregătite atât pentru soare, cât și pentru ploi. Facem pact cu vântul și ne înclinăm în fața dumneavoastră!

Îmi doresc acum să fi luat în seamă numeroasele afirmaţii pe care mulţi le făceau cu o nostalgie de nedescris:  „Liceul e cel mai frumos lucru din viaţă..”, „Cât aş vrea să mai fiu în liceu…” şi multe altele pe care doar le arhivam frumos în mine, ca pe nişte poveşti pe care le reciteşti din când în când doar pentru ca-s scrise frumos…  Tu ce spui?

Eu… Eu am ajuns în postura nostalgicilor, stau pe banca verde de sub umbra copacilor ocrotitori încercând să-mi amintesc cum a început această aventură a noastră într-o zi pierdută de septembrie… Însă nu putem trece fugar peste atâtea momente, nu putem pretinde că unele fragmente sunt mai importante ca altele, trebuie timp pentru a reuşi să străbatem tot drumul. De ce? Oare chiar aşa greu este? Da, pentru că sunt prea multe amintiri care au rămas în suflet, nu putem trece atât de direct spre final, nu ne-am aminti cu trebuie…

…iar unele lucruri sunt imposibil de uitat. Așa diferiți cum suntem, la urma urmei suntem toți niște păpădii… schițez aici un zâmbet și încerc sa nu mă duc prea departe cu gândul. Toate la timpul lor. Cum era? „Buna dimineața, păpădiilor! ”, „Vaiiii dragilor, dar voi nu mâncați dimineața?”, „Hai lasă mesajele, spune-i Vasilicăi ca ai oră…” Ne amuzam și ne lăsam corupți de figura caldă care ne îndemna subtil „să ne apucam totuși de treabă”.

Da, ai dreptate, figuri calde pline de o dorinţă nespusă de a ne face să zâmbim şi mai ales să învăţam cu drag. Îmi aduc aminte acea prima zi în care o doamnă plină de viaţă a venit în faţa noastră şi a încercat să ne explice ce ar fi „Logica”, ceva care poate aplicăm, dar nu ştiam că se numeşte aşa. Tot în acea oră, un elev stingher a răspuns la o întrebare de zece (după spusele acelei doamne). A fost prima notă pentru elev, care totuşi nu prea realiza ce se întâmplă cu el. În următorii ani, aceeaşi figură caldă a venit în faţă noastră, dar întotdeauna cu ceva nou, bulversându-ne la început, neînţelegând prea mult  cum se poate să existe atâta teorie despre viaţă, despre economie, despre raţiune şi simţire, despre oameni…  şi  totuşi încercam să ţinem pasul cu ea, care ne ajuta  ca pe nişte copii care abia învăţau să meargă, iar asta  de fiecare dată  când observa neputinţa noastră în faţă acelor lucruri măreţe.

Noi am fost tare norocoşi, observi? Din două clase am reuşit într-o oarecare măsură să sudăm anumite părţi şi să creăm una singură. Ce-i drept, în cazul meu pot să adaug sensibilităţi tipic feminine o plăcere involuntară de a mă lăsa copleşită de tot acest ritual al absolvirii. Acum când sunt conştientă de tot ce mi s-a întâmplat regret că m-am împiedicat de multe ori de lucruri mărunte care nu-mi meritau atenţia. Regret certurile şi replicile purtate de orgolii, pentru multe dintre ele nemaiştiind nici măcar motivul. Iar asta-i frustrant. Să ştii că ceva s-a rupt, dar să nu mai ţii minte de ce. Regret că cei mai importanţi oameni  din viaţă mea de licean i-am descoperit spre finalul cursei. Aduc lucrul acesta în favoarea mea şi afirm că, astfel, am creat legături mai puternice. Regret că am fost NOI mai puţin timp decât aş fi vrut. Regret că am regrete. Le îngrămădesc pe toate într-un cufăr şi le las să facă fiecare după voia lor: să rămână, să se aleagă praful, să revină mereu mai vii sau să se sorteze singure, alegându-mă în cele din urmă numai cu amintiri frumoase…

E greu, aşa e? Regreţi că ceva s-a rupt, încerci să coşi toată acea parte, dar nu poţi singur, trebuie să fii ajutat. Unii vor face acest lucru, alţii poate nu şi-au dat nici până astăzi seama, iar cei din urmă vor rămâne indiferenţi pe vecie, dispărând încet din peisajul amintirilor tale. Nu ai de ce să regreţi, fiecare persoană a fost întâlnită la momentul potrivit, atunci când poate ceilalţi te-au rănit. Ne-am întâlnit cu ajutorul unei persoane care mereu va rămâne ca un creator de spaţii aparte, cărora le dă un parfum unic, plin de sinceritate şi pentru asta îi mulţumim din adâncurile sufletului nostru. Regrete, dar oare ce regret? Nu le voi înşirui, pentru că atunci voi pierde din puterea lor de a-mi crea o noapte de mai într-un leagăn pierdut.

Spune-le… spune-le să se bucure de fiecare pauză, să se bucure de fiecare dimineaţă lungă  pe care o vor petrece în clasa goală atunci când vor ajunge mai devreme… să se bucure de fiecare oră de mate şi de fiecare reproş de care vor avea parte! Spune-le să nu piardă timpul .. să nu piardă timpul încercând să impresioneze, oricum sunt speciali. Fiecare în ochii fiecăruia. Spune-le să cânte la chitară în pauze! Spune-le să bea ciocolată caldă cu lapte de la tonomatul care uită să-ţi dea rest.. Spune-le să  fredoneze în gând atunci când le transpiră palmele de emoţie! Spune-le să se implice în jocuri şi competiţii, indiferent de recompensă .. Spune-le să fie ei înşişi şi să nu se schimbe pentru nimeni şi nimic! Spune-le să fie uniţi şi întotdeauna cel care află ultimul boacănă să fie profesorul .. Spune-le să îndrăznească să spună  „Îmi pare rău!”, vor câştiga mult. Spune-le să se bucure pentru succesul altora! Spune-le să stea cât mai des pe una din băncile verzi, peste ani or să se întoarcă că să-şi asculte propriile poveşti.. Spune-le să dea măcar o singură dată la coş .. Spune-le .. spune-le că totul are un final şi că timpul nu negociază..

Mulţumiri profesorilor pentru răbdarea de care au dat dovadă, pentru înţelegere, pentru sprijin. Mulţumim, domnule profesor Nedelcu, pentru felul în care ne-aţi motivat, pentru glumele care ne aduceau zâmbetul pe buze şi pentru că aţi crezut în noi! Mulţumim, doamnă profesor Romanescu pentru felul în care aţi reuşit să ne însuşiţi anumite principii şi pentru modelul uman pe care ni l-aţi insuflat! Mulţumim, doamnă profesor Butnărașu, pentru dibăcia cu care ne-aţi introdus într-o lume greu de descifrat şi pentru grija pe care ne-aţi purtat-o! Mulţumim, doamnă profesor Ivașc, pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o şi pentru că ne-aţi făcut, oră de oră, să ne simţim că nişte copii pe care i-aţi răsfăţat, înlocuind bomboanele cu algoritmi. Mulţumim, doamnă profesor Ghiban, pentru dăruirea din cadrul fiecărei ore, pentru apreciere şi pentru şansa oferită de a ne afirma cu propriile noastre convingeri!

Mulţumiri colegilor pentru  rolul pe care l-au avut în toată această piesă a amintirilor, mulţumiri celor care ne-au fost cu adevărat alături şi celor care doar au simulat. Mulţumiri pentru fiecare moment pe care l-au făcut memorabil!

–    Ionuț, ai dreptate …
–    …?
–    E vremea … vremea din noi …
–    Sinceritatea naturii .. a naturii umane.