Când s-a născut a fost marea bucurie a tatălui și a mamei sale.A fost așa cum sunt toți copiii: frumoși, zambitori,viața și lumina ochilor părinților săi! Și asta până la vărsta de șapte luni; atunci a fost diagnosticat cu o boală gravă, îngrozitoare – tetrapareză spastică, paralizia membrelor și crize spastice.
A fost îngrozitor, cutremurător pentru copil și pentru familia să. Băiatul creștea anevoios fizic, dar foarte rapid intelectual. A ajuns la vârsta școlii. Doamnă lui învățătoare a fost ”mama” unei mari familii, cu treizeci de copii. Nu a fost un paria al clasei, ci dimpotrivă, copiii,colegii, îl iubesc și îl ajută necondiționat. Ajutorul acordat de colegii săi îmbrăca foarte multe forme: ei scriu ceea ce Marius dictează, fiindcă nu își poate folosi mâinile, îl duc pe brațe la laboratoare, îl vizitează acasă când, din cauza bolii, nu poate ajunge la școală, au strâns bani pentru a-i cumpăra un calculator. Au făcut cunoscută situația colegului lor în oraș pentru a-l putea ajuta. Deoarece era foarte greu pentru mama sa să îl ducă în fiecare zi la școală și acasă, locuind la etajul patru, colegii de clasă ai băiatului au obținut ajutorul Primăriei pentru a-l ajută să se mute mai aproape de școală, într-un apartament aflat la parterul unui bloc.
El e un copil special care învață atât de bine încât ar merita și luna de pe cer.
Mă tot întreb cum e Mama acestui copil…E Mama care își iubește mai mult decât orice copilul pe lumea asta și care și-ar da și viața ca să își vadă fiul mergând sănătos și fericit la școală. Ce paradox?! Alți părinți refuză să își trimită copiii la școală în timp ce mama și tatăl lui Cătălin fac eforturi aproape supraomenești pentru a-și trimite copilul să învețe. În ciudă a tot și toate, boala copilului evoluează necruțător!
Este impresionantă solidaritatea copiilor, a oamenilor! Dar, din păcate, nu este și suficientă! Dragostea nu este suficientă, la fel și banii! Dacă nu poți să alergi după o minge, să privești primăvara pomii înfloriți de pe bicicletă, să sări coarda, să îți ții cartea preferata în mână și să pornești singur în lumea recreate de tine… ce rost mai au toate celelalte?!
Școală devine tărâmul inaccesibil pentru copilul condamnat să își trăiască viața în scaunul cu rotile și să depindă de altul atunci când vrea să citească sau să aștearnă pe hârtie ce simte, ce gândește, ce vrea să comunice. Unde este copilăria lui?! Dar viața lui?! De ce unii copii au o astfel de soartă?! Ale cui greșeli le plătesc?!
Știu că povestea mea este emoționantă și tristă. Dar viața, realitatea sunt uneori mult mai triste! Și ca să închei pe un ton mai optimist vă spun, va rog să vă bucurați de fiecare rând citit, să trăiți fericirea de a merge la școală și de a împărtăși aceasta tuturor!
Comentarii recente