Prin ce se deosebeşte un actor de alte persoane? O întrebare ce îşi primeşte răspunsul de la prima oră a dimineţii. Mă numesc Albişteanu Sebastian şi sunt elev al Liceului de Informatică “Grigore Moisil”, Iaşi. Totul începe duminică, 29 octombrie. În această zi plecăm spre Arad, la Festivalul Internaţional de Teatru Clasic. Eu fac parte din distribuţia piesei Visul unei nopţi de vară, de William Shakespeare, regizată de Radu Afrim, un nume cunoscut în toate colţurile ţării. Încă de la primele ore, deşi obosiţi, şi ştiind că ne aşteaptă un drum lung, de 17 ore, se creează o atmosferă uimitoare în autocarul ce avea să ne ducă într-acolo. Datorită sunetului de chitară, ritmurilor de beatbox, filmelor vizionate şi veseliei contagioase, am parcurs drumul rapid, ca prin vis.
Odată ajunşi, am fost cazaţi la un hotel de vis-a-vis de Teatrul Clasic Ioan Slavici, ce urma să găzduiască evenimentul. Din pricina oboselii acumulate şi a temperaturilor scăzute, toţi am căzut de acord să ne încărcăm bateriile pentru ziua ce urma.
Luni, 22 octombrie. Un sentiment ciudat îmi umple fiinţa. Foarte posibil să fie obişnuinţa ca în cursul săptămânii să fiu la şcoală. Instantaneu, îmi reîmprospătez gândurile şi mă împac cu situaţia. Mă aflu într-un oraş nou, în colţul opus al ţării. De ce să nu profit? Împreună cu 3 studente la Teatru, pornesc în explorarea oraşului şi a locuitorilor. După 12 ore de plimbări neîncetate, nelipsite de peripeţii şi pline de comic, trag concluziile: ardeleneanul de rând este un om civilizat, educat, amabil şi ştie să se distreze, iar Aradul, un oraş încărcat de istorie şi de o frumuseţe aparte: parcuri, spaţii verzi sau ochiuri de apă, construite de mâna omului. Spre seară văd Căsătoria în regia lui Laurian Oniga, un spectacol ce s-a remarcat printr-o distribuţie extraordinară şi prin impresionante tehnici actoriceşti. Pentru mine a fost primul spectacol de teatru la care nu m-a interesat doar povestea, ci şi partea de actorie. Am savurat fiecare moment, iar cele 10 minute de aplauze au confirmat calitatea operei.
Odată încheiată piesa, mă cuprinde un fior rece. Motivul? Spectacolul e complet diferit de al nostru, ce urma a doua zi. Publicul a primit foarte bine o piesă clasică, iar a noastră se află la polul opus, făcând referire la noi, tineri ai secolului XXI… O mână pe umăr mă trezeşte din transă şi plecăm, într-un grup numeros, spre un club din apropiere, unde petrecem toată noaptea.
Este ora 8 dimineaţa, ziua spectacolului. Somnoros, păşesc, parcă teleghidat, spre micul dejun. Mă aşez la masă, tăcut… Ce-a fost în capul meu? Un somn de trei ore în ziua spectacolului? Dacă mai adaug şi răceala asta proaspătă… Termin masa şi mă duc la repetiţii. Dorm înainte, după, şi chiar şi în timpul acestora. Ca figurant, trebuie să cânt, să dansez, să fac trucuri cu mingea şi să eman fericire. Cât de greu poate fi? “Ora 18:30!” strigă regizorul tehnic. În cele 30 minute rămase, îmi adun energia şi mă concentrez la ceea ce am de făcut.
Odată încheiată piesa, realizez că m-am remarcat, la barul teatrului fiind asaltat de trei fane. În acel moment, plăcerea de a juca în faţa publicului îmi inundă toată fiinţa şi realizez că asta e o răsplată mai importantă decât cea materială. Dorm puţin. Mă trezeşte colegul de cameră la 7:45 dimineaţa, în ziua plecării. Şocat, aflu că în 15 minute trebuie să plece autocarul. Mă mândresc cu faptul că am adunat hainele rapid, le-am împachetat şi m-am prezentat în faţa autocarului. Au urmat 17 ore liniştite.
Este joi, 25 octombrie. Mă trezesc la ora 6 şi mă duc la şcoală. Aici mi se adresează multe întrebări referitoare la deplasare. Mi-a făcut plăcere să răspund şi sprijinul din partea profesorilor a fost nelipsit. Orele au trecut repede, fiind urmate de pregătirile pentru ziua următoare, pentru plecarea la Festivalul Naţional de Teatru (FNT). Sună atât de bine! Numai numele impune respect şi admiraţie în ochii mei. Nu îmi vine să cred că voi lua parte la acel eveniment!
Vineri, 26 octombrie, ziua plecării. Un autocar confortabil, 2 filme vizionate pe parcursul drumului şi interacţiunea cu actorii din Mizantropul, un alt spectacol ce avea să participe la FNT, au scurtat, considerabil, drumul. A început bine ziua, iar odată ajunşi, am aflat că vom fi cazaţi la un hotel de lux din Bucureşti. “Toate de dragul artei!” – îmi spuneam ironic în minte. Am ieşit cu câteva persoane la masă şi am aflat mai multe despre lumea teatrului. În acea seară mi-a crescut considerabil respectul pentru regizorul nostru: Radu Afrim, o personalitate a teatrului românesc şi o persoană admirabilă.
Sâmbătă, 27 octombrie, este ziua în care, împreună cu una dintre studente, plec în recunoaştere. Am vizitat numeroase locuri şi magazine. Asta a fost prima mea greşeală, să ies la cumpărături cu o studentă. S-a făcut seară şi ne-am întâlnit, mai mulţi amici, la un local. Acolo am cunoscut o soprană din distribuţie şi anturajul acesteia ( ea, fiind din Bucureşti, şi-a adus prietenii ). Ora somnului a fost să fie 4 dimineaţa, duminică, în ziua spectacolului. Se repetă povestea..
După cum spuneam, 28 octombrie este ziua în care am jucat, nu o dată, ci de două ori, în cadrul aceluiaşi festival. Repetiţiile au început la ora 2 după-amiază. Timpul a trecut foarte repede orele, datorită scurtelor pauze de somn. Regizorul mi-a bătut obrazul, în acest sens. Ambele spectacole au avut loc cu sala plină, spectatorii stând şi pe scări pentru a ne vedea. Primul spectacol a fost cam slăbuţ, în ceea ce priveşte energia degajată, dar şi pentru că publicul era format, în general, din personalităţi ale Bucureştiului – cel puţin aşa cred – ce priveau cu ochi critici. În ciuda acestui fapt, al doilea spectacol a ieşit foarte bine, poate a fost chiar cea mai bună reprezentaţie. Felicitările n-au lipsit. Şi nici petrecerea de după.
Zilele următoare au fost liniştite; m-am axat pe partea de şcoală, am citit, recitit caiete întregi, am vizualizat spectacolul Lear (a), de Andrei Şerban. Spectacolul îţi deschide ochii asupra tristei realităţi. Am fost marcat de o replică anume, de felul în care a fost spusă şi de adevărul ce se ascunde în ea: “Nebunii călăuzesc pe orbi”, nebunii fiind asociaţi cu politicienii zilelor noastre, iar orbii cu poporul. Trebuie văzută piesa. Realizez, uimit, că rolul lui Lear era jucat de peţitoarea din piesa Căsătoria, din Arad. Este vorba de Mariana Mihuţ, o actriţă desăvârşită; râde, plânge la comandă. Distribuţia feminină a dat piesei un plus de originalitate. Am continuat seara, schimbând impresii legate de piesă, în recepţia hotelului. Într-un final, s-au adunat 9 persoane, printre care şi 3 profesori de actorie. Au mărturisit că au propria metodă de predare, preferând să-şi trateze elevii de pe picior de egalitate. Făcând acest lucru, câştigă respectul elevilor. În acea noapte, somnul nu mi-a fost prieten, urmând ca a doua zi – ziua plecării – să dorm tot drumul. Dacă a fost o călătorie fără peripeţii? Ei bine, nu. Am întârziat 2 ore, deoarece una dintre studente a făcut toxinfecţie alimentară, iar eu mi-am pierdut buletinul. Câştigi un lucru, pierzi altul.
Aceste experienţe mi-au oferit o altă perspectivă asupra educaţiei, realizând, într-un final, că pentru a te defini ca om, pentru a-ţi contura caracterul, cartea este fundamentală. Observându-i pe alţii, te analizezi pe tine şi te autocorectezi. De asemenea, petrecând timp cu actorii, am deprins o dicţie mai bună şi mai multă încredere în mine. Nu am decis deocamdată dacă voi da la actorie, dar voi continua, în paralel, să studiez informatica şi teatrul, până la sfârşitul liceului. “Ţine-te de informatică!” este sfatul primit de la câţiva angajaţi ai teatrului şi acelaşi lucru vi-l recomand şi eu vouă, până vă descoperiţi alte pasiuni sau vă decideţi pe ce drum să mergeţi.
Comentarii recente