Termin liceul anul acesta. Oricât de mult încerc acum să conturez o privire de ansamblu asupra anilor pe care i-am petrecut aici, cumva nu reușesc. Îmi pare rău că se termină, îmi pare rău că va trebui să mă despart de locul acesta şi de toate legăturile pe care le-am făcut aici, dar s-ar părea că încă nu sunt capabilă să simt nostalgie.
Liceul e o perioadă destul de semnificativă pentru fiecare din noi. Fie că ai fost copilul timid care nu vorbea cu nimeni, elevul model care voia note mari la toate obiectele, chiulangiul care se gândea cum să plece mai repede acasă sau cel care nu voia decât să se integreze, anii petrecuţi în liceu au rezonat în tine mai mult decât realizezi acum.
În perioada liceului, eşti în plin proces de dezvoltare pe absolut toate planurile. Te formezi ca individ, cunoşti oameni, descoperi ce-ţi place şi te întâlneşti cu primele responsabilităţi serioase. Din momentul în care intri prima dată pe poarta şcolii în clasa a 9-a şi până în momentul în care te zgâieşti la un panou ca să vezi ce note ai luat la bac la sfârşit de a 12-a, treci prin o mie de stadii diferite şi te schimbi fundamental de la o zi la alta. La sfârşit de liceu, e imposibil să pleci de aici la fel cum ai venit.
În ceea ce mă priveşte, doar ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani formează cam trei sferturi din tot ceea ce sunt ca persoană acum. Pentru mine, a fost prima ocazie să cunosc persoane cu care să am interese comune, să înţeleg cum funcţionează diferenţele dintre oameni şi ce înseamnă să îţi cauţi identitatea în cele mai banale lucruri. În timpul liceului am descoperit că încă nu sunt definită şi că am atâtea de învăţat de la absolut fiecare entitate cu care vin în contact.
Am descoperit cum arată prietenia în cea mai pură şi mai nobilă formă a ei. Am descoperit antipatia în aspecte pe care nu doream să le ştiu. Am învăţat că nu are absolut niciun sens să faci pe toată lumea să te placă. A plasa în acelaşi spaţiu treizeci de oameni total diferiţi timp de 4 ani e similar cu a crea un laborator social, un mediu protejat în care fiecare dintre subiecţi să treacă poate cele mai importante teste pe care le va da vreodată.
Bacalaureatul nu e un examen, e doar o lucrare de control cu o miză ceva mai mare. Toleranţa e un examen. Cunoaşterea de sine e un examen. Responsabilitatea e un examen. Acestea sunt testele pe care aici le dai de-abia pentru prima dată, dintr-o materie pe care ţi-o predă fiecare dintre cei pe care îi ştii.
În momentul acesta, nu reuşesc să simt decât presiune. Undeva nedefinit în minte, simt cum o sfoară care era largă în jurul meu se strânge din ce în ce mai tare. Momentul în care se va fi strâns de tot va fi atunci când mi se va pune pentru prima dată destinul în mâini. Va fi fracţiunea de secundă în care voi realiza că sfoara aceea pe care o vedeam era, de fapt, pentru a mă proteja, în care voi putea să o desfac şi să păşesc singură pe sârmă. Din acel moment, singurul extemporal va veni atunci când va trebui să decid în ce direcţie se îndreaptă viitorul meu. Toate testele iniţiale mi le voi da singură, în fiecare dimineaţă în care o să mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Fiecare teză va veni la sfârşitul zilei, când voi pune capul pe pernă şi-mi voi scrie cu pix roşu în creier până voi adormi.
Din toate motivele de mai sus nu pot fi nostalgică în momentul acesta. Pot să simt presiunea, în schimb, pot să simt aşteptările şi pot să sper că nu sunt corijentă la singurele obiecte la care o să dau bacul în fiecare zi.
Comentarii recente