IN MEMORIAM CEZAR BOŢOLAN

     Revoltă. Pe feţele noastre, în strigătele de durere ale familiei și în lacrimile din ochii colegilor. Revoltă și semne de întrebare. Dată fiind dorința firească a minţii umane de a căuta mereu logică în ce se întâmplă în jur, e revoltător că în povestea lui Cezar nu găsim aşa ceva. Cezar a murit fără motiv, fără logică, fără vină și fără drept de apel. Moartea  nu este exact fenomenul cu care ai vrea să te confrunţi în fiecare zi, fie că de-abia păşeşti în viaţă sau că te apropii de epilog. Nu înţelegem moartea ca fenomen, nu vrem să ne gândim la ea, nu vrem s-o abordăm ca idee şi să o avem în preajmă ca eveniment.

      Şi, totuşi, e aici. E peste tot, e nicăieri, ne face cu mâna de la doi kilometri sau ne suflă în ceafă. Face ravagii pe unde trece şi lasă urme pe o rază mai mare decât poate cuprinde mintea umană.  Nimic nu poate salva o mamă care şi-a îngropat copilul. E împotriva legilor naturii, nu e firesc să fii nevoit să pierzi centrul vieţii tale, să pierzi persoana care ţi-a umplut casa şi viaţa, în care ai investit atâţia ani de timp şi energie şi pe care ai transformat-o în om, care nici măcar n-a apucat să meargă pe vreo cale în viaţă. E crud,inexplicabil şi ne revoltă pe fiecare în parte ideea că am fi putut fi noi . Empatizăm cu povestea lui Cezar; ne gândim la mamele noastre de acasă care ne sună să venim la masă, ne gândim la bacalaureatul care ne aşteaptă în câteva luni, la cum ne facem griji pentru facultate, la toate lucrurile la care ar fi vrut şi el să se gândească în continuare. Se întorcea de la vot, a pus ştampila pe candidatul care să-i asigure un viitor mai bun în ţara asta. Aparent, viitorul nu l-a mai vrut…

      Cu ce am rămas noi, colegii lui, oameni care l-au cunoscut, care îl vedeau ca pe un alt puşti din şcoală sau ca pe cel mai bun prieten? Am rămas cu un loc liber în banca a treia de lângă geam şi cu amintirea unui tânăr inteligent, care iubea informatica şi matematica. Am rămas cu un gol în stomac atunci când mergem pe stradă. Cu ideea că nimic pe lumea asta nu e sigur.

    Meditând la toată această întâmplare atât de absurdă, nu putem decât să învăţăm ceva, pentru a ne consola cu ideea că trebuie să existe un sens – deşi e greu de acceptat – în moartea lui . Poate povestea lui Cezar are menirea de a ne învăţa să ne preţuim mai mult părinţii. Poate a învăţat o serie de părinţi să aibă mai multă răbdare cu adolescenţii lor. Poate a învăţat profesorii să vadă ceva bun în fiecare copil în parte. Poate totul a fost despre cum n-ar mai trebui să luăm de bun tot ceea ce ne este dat. Tinereţea, sănătatea, timpul, viaţa – toate aceste lucruri nu ne aparţin și nu sunt în controlul nostru. Oricât am încerca în egoismul nostru să credem că avem putere asupra a ceea ce ni se întâmplă, vine un moment când trebuie să realizăm că, de fapt, nu e aşa. Suntem pasageri, suntem efemeri, suntem atât de mici şi de nesemnificativi. Pe de altă parte, pentru cei din viaţa noastră suntem importanţi, suntem vitali, suntem centrul vieţii lor.

      În sfârşit, nu suntem cu toţii decât lecţii pentru cei din jur. La ce foloseşte familiei lui Cezar că noi avem momente de introspecţie acum şi că ne-am învăţat lecţia? Poate nici pe noi nu ne ajută, la un nivel mai larg. O să acceptăm moartea lui Cezar vreodată? Probabil că nu. Va mai fi vreodată la fel? Mai mult ca sigur că nu. Avem cum să schimbăm aceste lucruri? Adevărul este că nu o să trecem niciodată peste asta. Poate o să uităm peste un timp sau poate o să o pierdem din vedere, dar amintirea lui va fi mereu în sufletele noastre, amintirea unui copil care n-a făcut nimic nimănui şi care, totuşi, a pierdut tot şi a lăsat doar durere în urmă. Cine suntem noi să socotim? Putem doar să acceptăm ce am avut de învăţat din asta şi să mulţumim.

    Aşadar, mulţumim, Cezar, că ne-ai arătat cât de puţin apreciem lucrurile pe care le avem! Mulţumim, Cezar, că ne-ai arătat ce înseamnă neputinţa şi cât de sfâşietoare e pierderea! Mulţumim, Cezar, pentru tot  ceea ce ai fost şi pentru ceea ce vei rămâne pentru noi! Dumnezeu să te odihnească în pace şi să aducă linişte familiei tale!