CINE SUNTEM ?!

Ne întrebăm adesea cine suntem ?…O mulţime de gânduri iau viaţă în mintea noastră…

Cine suntem cu adevărat şi cu ce scop suntem în această lume plină de mistere ?

Ce înseamnă să fii om?

Toate răspunsurile au aceeaşi semnificaţie: trăim ca să iubim. Toţi avem o poveste… mulţi  tind spre tăcere şi nu îndrăznesc să-şi exprime gândurile din teama de a nu găsi ideea care risipeşte nedumeririle.

În acest univers plăpând încerc să mă descopăr şi să-mi aflu povestea, gândindu-mă că sunt o mică stea printre alte stele. Sunt un om cu sentimente, care iubeşte viaţa şi doreşte să-i de-a rost. Sunt o persoană sinceră, o fiinţă care încearcă  să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a face o altă fiinţă fericită . Dar oare este suficient un singur răspuns la atâtea întrebări?

Am nevoie de cunoaştere, de înţelegere şi de găsirea cheii propriului suflet . Încerc să fiu cât mai optimistă pentru a putea continua acest drum, dar nu pot să nu mă întreb, de ce suntem atât de diferiţi ?

Rămân realistă şi privesc cu atenţie în jur, dar cu aceeaşi ochi văd lucruri pe care în viaţa de zi cu zi nici măcar nu le observam. Detaliile sunt puse în evidenţă la orice pas şi constat că ele fac diferenţa. Încercarea de a răspunde la întrebarea: cine sunt cu adevărat , a apărut ca o necesitate de a găsi acel ceva de care am nevoie pentru a mă autodefini. Mi-am imaginat că e ceva real sau palpabil, perfect definibil. Orbecăind prin ceaţa întrebărilor, totul pare fluid şi schimbător . Dacă accept această incertitudine ca pe un dat al firii omeneşti, cu siguranţă mă voi autodescoperii şi voi afla scopul meu în această lume…

De ce există o răutate atât de profundă între oameni?

Dacă ar fi toţi oamenii la fel, oare cum ar fi această lume?

Dar o lume cuprinsă doar de dragoste ..cum ar fi?

Când iubirea celor din jur mă cuprinde parcă şi viaţa o trăiesc cu mai multă poftă. Refuz să mai analizez şi să mai critic oamenii ce mă înconjoară, încercând să văd măcar o parte bună din ei . Nu pot judeca oamenii după aparenţe, deoarece comunicarea este taina vieţii.

Mă bucur enorm de mult la vederea unei zile însorite, când mă trezesc cu o dispoziţie perfectă şi  încep să zâmbesc euforic, chiar şi pe stradă. Uneori… aceste detalii pot scoate în evidenţă simplitatea lucrurilor. Dacă analizez mai bine situaţia, prezenţa lor conferă farmec viaţii.

Gândurile care sălăşluiesc în minte mea m-au determinat să nu încetez în a-mi pune întrebări.  Prin aceste îmi dau seama că exist şi că-mi pot armoniza viaţă . Trebuie să am capacitatea de a înţelege ceea ce este bine sau rău . Viaţa e făcută ca să fie respectată cu obişnuinţele şi naturaleţea ei. Până acum am înţeles că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericită şi că fericirea nu înseamnă să ai totul, ci trebuie să-ţi aparţii şi fii aproape de cei dragi. Fericirea e un sentiment, nu simţ al proprietăţii.

Dar oare uneori  lumea e atât de bună precum pare? E greu de înţeles…

Nu mă conformez la ceea ce spun alţii. Trebuie să fiu eu însămi deoarece amăgirea de sinelui e cea mai mare formă de trădare. Trebuie să-mi fiu mie credincioasă şi să mă ridic deasupra raţionamentelor primitive.

Încerc să mă redescopăr şi să-mi aflu limitele. Sunt într-un continuu proces de a autodefinire deoarece în fiecare clipă din această lume decid cine sunt prin alegerile făcute .

Dar de ce această călătorie spre eu-l interior necesită atâta răbdare?

Privirea mea în gol e atât de pură şi de vie încât încerc să-mi alung imediat suferinţa. Îmi roiesc gândurile spre întrebări fără răspuns.

Uneori natură mă ajută descopăr anumite lucruri. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare fascinantă. Sunt puţine locurile în care tăcerea domneşte. Văd  cum totul este distrus în jur şi mă simt atât de neputincioasă… pentru că nu pot să ajut locurile cu adevărat sfinte. O adiere de vânt, freamătul pădurii şi cântecul păsărilor mă împinge să zbor de la o frunză la alta şi, apoi, spre mine.

Totuşi… de ce irosim atât de mult timp în aşteptarea extraordinarului?

Extraordinarul poate însemna maniera în care se reflectă viaţa şi simplitatea ei. Dumnezeu mi-a oferit posibilitatea de a merge şi de a vorbi, făcându-mi clipele vieţii mai frumoase. La fel de extraordinar mi se pare faptul că îi pot avea pe cei dragi aproape.

Pot cânta şi pot aduce în sufletul oamenilor un moment de bucurie ceea ce mă face să mă simt specială. Muzica pentru mine înseamnă evadare şi relaxare. Când ascult o melodie pot să visez, pot să îmi imaginez orice îmi doresc, mă ajută să îmi fac propria mea lume lipsită de neplăceri, mă ajută să trec peste momentele tensionate din viaţă sau îmi vindecă sufletul atunci când o persoană mi-l răneşte.

Viaţa e extraordinară  deoarece am ceva de realizat în fiecare zi. Şansa de a cunoaşte oameni, de a comunica cu ei, de a împărtăşi idei ,arată că existenţa e extraordinară  cu bune şi cu rele. Dorinţele, visele şi curiozităţile mă  pot duce spre o reuşită sau un anumit fel de a fi în această societate.

Ehh… gândindu-mă doar, rămân cu mii de întrebări . Dar oare un zbor spre finalul fără sfârşit al vieţii noastre, cum ar fi fost?

Hmm…sper ca într-o zi să găsesc răspuns  la toate .