Personalitatea noastră –o floare cu ghimpi

Plouă… Picăturile mari şi repezi sparg liniştea, care nu înseamnă neapărat lipsa zgomotului, ci prezenţa armoniei. Întreaga mea fiinţă se lasă absorbită de sunetul cadenţat al picăturilor de ploaie… De ce? Ei bine, nu am un răspuns îndeajuns de mulţumitor nici măcar pentru mine. Poate că îmi place ploaia… Acest fenomen al naturii are o însemnătate mult mai mare şi mult mai profundă decât îşi imaginează oamenii. Ploaia reprezintă renaştere, prosperitate. Felul în care porneşte această dezlănţuire a picăturilor mari, clare, care dezmiardă fiecare colţ al naturii, fiecare vietate… Dar nu sunt un filozof ca să vorbesc atât de profund despre ploaie. Dar cine sunt eu mai exact? Această întrebare ne bântuie pe fiecare dintre noi, dar nu mulţi reuşesc să şi răspundă. Sunt doar un om, un om cu o dragoste nesfârşită pentru natură, un om simplu care se plimbă prin toate cotloanele vieţii. În zilele ploioase, această stare de melancolie meditativă e ca o soră pentru mine. De fapt, e mai mult de atât. Sunt ca o frunză mică care aşteaptă cu nerăbdare momentul în care picăturile mari şi puternice să-mi mângâie trupul şi să danseze în bătaia vântului. După ploaie, mica frunză creşte, devine puternică, iar verdele său crud, îmbrăcat în perle mici, de apă, reflectă razele soarelui.

Dar oare toţi suntem ca nişte frunze? Ei bine, eu cred că da. Odată cu trecerea timpului, frunzele cresc, îngălbenesc, lăsând loc celor tinere. Toate aşteaptă ploaia, care reprezintă un moment de dezmierdare şi care le face mai puternice.

Bucuria noastră stă ascunsă în lucrurile simple, uneori neînsemnate, dar atât de importante pentru suflet, pentru pacea interioară.

Centrul universului meu este ploaia. Ea este cea care poate să se joace cu stările mele sufleteşti, fie că e vorba despre fericire sau tristeţe. Deseori, oamenii fug de ploaie, se adăpostesc, deoarece ploaia are capacitatea de a crea o conexiune între noi şi eu-l nostru, forţându-ne să participăm la un dialog interior, prin intermediul căruia medităm asupra deciziilor noastre.

Pentru mine, ploaia reprezintă armonie, puritate, portiţa prin care evadez din haosul vieţii, momentul de linişte, de regăsire al eu-lui interior. Intensitatea sentimentelor de linişte, de siguranţă şi încredere creşte pe măsură ce timpul de meditare este mai mare, acesta fiind alimentat de sunetul ritmic al ploii.

În universul meu, multiplicarea eu-lui interior apare sub forma picăturilor de ploaie. Fiecare strop are un rol foarte important în dezvoltarea personală. Picăturile cele mai mici au rolul de a diminua nivelul de stres acumulat pe parcursul zilei. Aceste picături invocă o voce interioară care mă linişteşte şi mă ajută să-mi canalizez întreagă atenţie asupra lucrurilor pe care le am de făcut.

Picăturile cele mai mari au rolul de a stinge focul interior, care, în anumite situaţii, pare că pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Acest foc se hrăneşte cu orgoliul, impulsivitatea şi, odată aprins, pofta de putere, de stăpânire a situaţiei, devine aproape imposibil de controlat. Partea aceasta a universului meu interior este stăpânită de un eu impunător, ce denotă forţă, mândrie şi viclenie.

În ochii fiecărei persoane arde acel foc mistuitor, care poate distruge balanţa dintre bine şi rău, dar, datorită picăturilor mari, răcoritoare, eu-l întunecat este temperat de puritatea şi inocenţa acestora.

Dar dintre toată picăturile de ploaie, cele mai importante sunt cele medii. În centrul acestui univers interior se află o plantă uriaşă, care se hrăneşte cu acestea. Ele sunt cele mai pure, având o încurcătură cognitivă ce o copleşesc cu o cantitate mare de informaţii, prin intermediul cărora ea se dezvoltă. Această plantă uriaşă este de fapt, personalitatea noastră.

Drumul parcurs de picăturile de ploaie este delicat, dar şi plin de peripeţii. Personalitatea noastră este mereu în dezvoltare şi, de multe ori, aceasta este pusă la încercare. În căderea lor fină, picăturile de ploaie trebuie să se ferească de ghimpii din jurul imensei flori. Fiecare strop face ca aceşti ghimpi să crească, să devină puternici, scoţând la iveală partea întunecată a universului interior. Picăturile de ploaie nu sunt identice, fiecare reprezentând un anumit eu. Astfel, unele picături sunt mai rezistente, iar altele cad pradă părţii întunecate.

Pe parcursul vieţii, universul nostru interior suferă o mulţime de schimbări. Copilăria este perioada în care floarea uriaşă este mereu înflorită, iar ghimpii nici măcar nu există. Şi ştiţi de ce ? Copilăria este simbolul inocenţei, al purităţii şi al fericirii bazată pe vise. Pe de altă parte, există o lume a sentimentelor şi a trăirilor intense, care îi fac pe copii să realizeze totul, dar să nu le pese de viitor.

Vârstă adolescenţei, însă, după cum spun cei mai mulţi dintre noi, este cea mai importantă perioada a vieţii, întrucât la această vârstă trebuie să distingem binele de rău şi să alegem ce cale vrem să urmăm. În timpul adolescenţei, floarea este strălucitoare, colorată în mii şi mii de nuanţe, dar este mereu ameninţată de ghimpii formaţi. Intensitatea trăirilor este mult mai profundă, iar grijile pentru viitor cresc considerabil. Adolescenţii sunt imprevizibili. Într-o zi sunt fericiţi, în alta sunt melancolici… Universul lor interior este foarte fragil, de aceea îşi găsesc un punct de sprijin, cu ajutorul căruia pornesc un dialog interior. Cei mai mulţi dintre aceştia aleg muzica, considerând că ea are capacitatea de a-i sensibiliza şi de a descrie mereu ceea ce simt. Nu şi eu, însă. Pentru mine, ploaia este cea prin intermediul căreia comunic cu eu-l interior. Picăturile de ploaie au o anumită linie melodică, formată din sunetul cadenţat ale stropilor. Cea mai frumoasă perioada a vieţii este adolescenţa. Este momentul în care plecăm spre „Marele Necunoscut”, în speranţa că vom afla care este menirea noastră. „Marele Necunoscut” reprezintă o lume misterioasă de lumini şi umbre care dezlănţuie formarea personalităţii noastre. Fiecare lumina mângâie floarea uriaşă, iar fiecare umbră întăreşte ghimpii.

Odată ajunşi la vârstă maturităţii, floarea este puternică, frumoasă, iar ghimpii sunt mici, aproape neînsemnaţi, întrucât personalitatea noastră este deja formată. În perioada adolescenţei,  ghimpii sunt cei care ameninţă floarea, însă, odată ajunşi la vârstă maturităţii nu mai putem fi atât de uşor de influenţat. Caracterul nostru se formează până la această vârstă, dar toate realizările din prezent au fost cândva visurile unui copil. Visurile care ne întreţineau fericirea, universul propriu, prin intermediul căruia comunicam cu natura, singura care va fi mereu pură, inocentă şi sinceră, asemeni copiilor. Greutăţile vieţii au lăsat urme adânci în viaţă noastră, răpindu-ne momentele în care ne bucurăm de lucrurile simple. Odată cu înaintarea în vârstă, satisfacţia micilor cadouri ale naturii dispare, acestea fiind înlocuite de obiecte sofisticate, extravagante. Într-o lume în care partea financiară tronează, adulţii au rămas sensibilizaţi de inocenţa copiilor. Gânguritul bebeluşilor, ochişorii rugători, sinceri ai acestora, îi înduioşează pe adulţi şi îi ajută să-şi păstreze sufletul pur de copil.

Oamenii, gândesc eu, îşi doresc siguranţă. Ei nu pot suporta gândul că moartea e precum o gaură neagră, că cei dragi ar putea să nu mai existe şi nici măcar să-şi imagineze că ei înşişi nu vor mai exista. Astfel, ei cred într-o viaţă de apoi, întrucât nu pot îndura să nu creadă. Atunci când pierdem pe cineva drag, universul nostru interior este determinat de subconştientul nostru să creeze impresia că există o viaţă de apoi, astfel încât noi vom putea revedea acea persoană. Amintirile legate de ea hrănesc dorinţa de revedere, iar singură modalitate prin care putem îndura această suferinţă este crearea unei vieţi de apoi.

Universul nostru interior este un loc fascinant, un loc unde ne retragem de fiecare dată când întâmpinăm probleme, un loc sacru care trebuie conservat, un loc în care sufletul îşi găseşte pacea interioară.