Oare s-a gândit vreodată cineva dincolo de cuvinte? Sunt sigură că mulți au făcut asta, dar cum îmi dau seama… cine gândește altfel? Dacă în fața mea se află o mulțime de oameni, oare care dintre ei e diferit? Cum îmi pot da seama? De ce vreau asta? Pentru că mi se pare pur și simplu genial să gândești într-un mod atât de liber, lipsit de orice fel de amprentă pusă de către cei care ne manipulează, ne conduc sau ne ordonă să trăim după reguli impuse de ei. Vreau să descopăr oamenii ieșiți din tipar.
Majoritatea indivizilor gândește după același tipar, dar cine și-a pus problema alfel? Un simplu exemplu ar fi modul în care ne putem privi două persoane apropiate. M-am gândit de multe ori la magia unei îmbrățișări sau cât de genial este să te gândești că în fața ta se află o persoană pe care o iubești. Iar pe acea ființă, care se află în fața ta, o poți atinge, o poți simți. Pe acea persoană chiar o poți strânge în brațe. E posibil, chiar este…Poți atinge o persoană iubită. E chiar acolo, în fața mea. Sau să mă gândesc la numărul de oameni care au călcat pe aceeaşi bucățică de trotuar pe care calc eu în momentul ăsta ori la numărul persoanelor care ascultă aceeași melodie in același timp cu mine. Dar cine s-a gândit vreodată de câte ori a clipit până în momentul de față?
Când mă gândesc câte persoane au atins bancnota pe care o țin în mână… sau câte persoane total diferite, începând de la domiciliu, continuând cu viața personală, terminând cu programul zilnic sunt în același autobuz cu mine. Atâtea persoane cu o viață atât de diferită. Toți în același loc, dar fiecare cu gândurile lui, fiecare cu gândirea lui. Când conștientizez asta, mă simt singură printre străini. Singură printre atâția oameni. Singură, pe cont propriu.
Uneori mă sperie gândurile mele. Probabil pentru că nu am răspunsuri sau pentru că nu găsesc sursa de unde tot apar întrebările. Sursa, motivul… Și întrebările curg picături. Vreau să trec printre ele, să nu mă ud. Dar ploaia nu iartă. Măcar o picătura se sparge pe pielea mea, divizându-se în mai multe particule, reprezentând alte întrebări. Ramuri ale primei. Ramificații la nesfârșit. Ce vor de la mine? Sau ce vreau eu de la ele? Cine domină și cine este dominat? Cine cine câștigă și cine pierde?
Dar poate ce se întâmplă în capul meu nu este o bătălie. Poate este doar un chestionar creat de propria-mi imaginație. Unul în care orice fel de răspuns este corect. Iar acelor întrebări cărora le răspund cu “pas” sunt un stimul pentru mine. Un stimul care mă determină să găsesc un răspuns cât mai clar și să descopăr. Cred că eu îmi testez mintea, iar ea mă testează pe mine. Sunt curioasă ce și cum. Cred că suntem altfel . Cu toţii altfel. Eu sunt altfel. Oare mă va descoperi cineva? Oare mă va fi descoperit deja?
Comentarii recente