Zilele Școlii în frânturi de gânduri, altfel…

De câteva zile, de când Joc Secund a început să renască spontan, fără vreo premeditare cu miză anticipată, se întâmplă lucruri frumoase și plutește parcă în aer ceva… un fel de freamăt nostalgic care a scormonit, se pare, prin ungherele sufletului cu un simplu click de mouse întâmplat într-un moment anume…

Ideea a venit brusc, insinuându-se în cronologia reală a întâmplărilor – ce-ar fi să reluăm bunul obicei al reportajelor scrise în momente aniversare, ca acesta pe care liceul l-a trăit zielele acestea? Pentru a pune în practică astfel de idei venite spontan, pe fundalul unei dorințe nebune de a reînvia timpuri devenite mitice, este însă nevoie nu doar de un suflet nostalgic și de o minte ordonată. E nevoie să îți dorești să faci asta, e nevoie de oameni și de contexte potrivite sau create anume pentru a fi potrivite. Am hoinărit o vreme printre vechi reportaje scrise parcă mai ieri de oameni dragi, ale căror chipuri le port în suflet. Am meditat o după-amiază întreagă la felul în care aș putea ruga pe cineva să facă un reportaj, fără a i se da impresia că este obligat în vreun fel sau altul să o facă. Pentru că am uneori, destul de des în ultima vreme, din păcate, sentimentul acesta… că lucrurile frumoase, făcute pur și simplu, sunt din ce în ce mai greu acceptate ca atare; că majoritatea oamenilor din jur sunt orbiți de scepticism, așteaptă recompense sau se tem mereu că cineva nu vrea decât să îi determine să face un lucru anume din obligație sau din vreun alt considerent pragmatic. Așa a luat naștere, de fapt, provocarea de a nu pune pe nimeni să scrie despre un eveniment care a devenit de ani buni o sărbatoare  a școlii noastre și de a scrie eu însămi rândurile de față – fără pretenția, desigur, de a le numi reportaj sau orice altfel de text jurnalistic. Sunt doar rânduri care se încăpățânează să întipărească virtual aici, în spațiul acesta în care visăm frumos, numit Joc Secund, amintirea unor momente emoționante din viața școlii.

Așadar, provocarea a fost să scriu despre ceea ce s-a întâmplat zilele trecute cu prilejul aniversării Zilei Liceului. Și dacă la început mi s-a părut simplu, în momentul în care am început să scriu, am conștientizat că e greu… pentru că, dintr-un motiv sau altul, mi-am pierdut un anumit tip de exercițiu și, în plus, nu am fost prezentă atât cât aș fi vrut să fiula toate evenimentele prilejuite de această sărbătoare. Voi fi, prin urmare, subiectivă…

LIIS a îmbrăcat haine de sărbătoare încă de la sfîrșitul săptămânii trecute, când a avut loc cea de-a XI-a ediție a concursului devenit deja o tradiție, Urmașii lui Moisil, pentru clasele IV – VIII. Am fost în școală în calitate de supraveghetor – un rol banal, pe care mi l-am asumat în virtutea responsabilităților pe care le avem, în fond, cu toții ca dascăli, la un moment dat. Dincolo de rolul acesta, am privit fără să vreau totul… altfel. O mare de oameni, prichindei cu ochi curioși și zâmbet zglobiu în care emoția se transforma în dorința de a reuși, ținându-și de mână părinți ori bunici dornici să dea aripi unor vise… Zumzet vioi, râsete, curiozitate, emoția noului… Iar printre ei, adolescenți zâmbitori, siguri pe ei, care au învățat deja mersul pe valuri, vorba lui poetului… Mândri de ceea ce sunt, de faptul că ei sunt cei care îi ajută pe alții, nostalgici poate după clipele în care ei înșiși prichindei, au pășit pentru prima dată pragul școlii, într-o altă ediție a ”Moisilului mic”, cum îi spunem noi. Cu riscul de a naște zâmbete pe buzele unora și ironii pe chipul altora, sâmbătă a fost unul dintre momentele în care am văzut elevi mândri că poartă sacoul albastru, transformat de prea multe ori în subiect controversat în contexte prost înțelese. Am văzut adolescenți zâmbitori, dornici să ajute, pe care viața în LIIS îi transformă în oameni frumoși. Nu spun mai multe despre concurs, pentru că date concrete există deja pe site-ul școlii, pentru doritorii de informații obiective. Spun doar că pentru mine, ca profesor care își petrece o mare parte din viață în această școală, weekend-ul acesta a reușit să miște în mecanismul meu interior câteva rotițe care înțepeniseră de la o vreme încoace. Și asta, mai ales datorită unei replici a unui puști de clasa a IV-a, care s-a nimerit în sala în care am fost supraveghetor și care la întrebarea mea glumeață, menită să le mai alunge emoțiile – ”De ce vreți voi să fiți elevi la Info ?”, a răspuns cu o siguranță de sine copleșitoare și cu un zâmbet larg: ”Pentru că vreau să devin cel mai bun!”

După agitația din weekend – luni: zi festivă, cu program special, pe care nu toată lumea l-a perceput așa cum ar fi fost, zic, firesc. Pentru unii, luni a fost, cu siguranță, doar o altă zi liberă… și asta e trist, dar, în fond, lucru obișnuit în sistemul nostru educațional în general. Pentru alții, în schimb, luni a fost cu adevărat sărbătoare a spiritului, fie că ea s-a manifestat prin prezența unor oaspeți dragi, care au marcat spiritual și ceremonios momentul, fie că a însemnat creativitate și explozie de imaginație și de inteligență manifestate artistic în competiția devenită și ea o embleamă a liceului, în care maximele ”marca Moisil” și spiritul artistic al celor care au creat și în acest an postere originale au conturat esența zilei.

Astăzi, mergând spre oră într-una din pauze, mi-a atras privirea unul dintre posterele create de elevi, expuse zilele acestea pe holurile școlii. Pentru o clipă am regretat că nu am fost acolo luni, în amfiteatru, ca să le admir entuziasmul. Mi-am promis că la anul nu voi mai rata momentul. Am zâmbit și mi-am continuat drumul spre clasă unde, dincolo de ușa întredeschisă mă așteptau treizeci de perechi de ochi zglobii dornici să învețe zborul… Am intrat în clasă cu gânduri amestecate, cu imagini încă proaspete în minte și cu speranța că anul viitor pe vremea asta, gândurile mele nostalgice vor fi înlocuite de un reportaj excelent, scris de viitori redactori ai revistei. Apoi, din senin, am zâmbit la gândul că fiecare zi este, în fond, o zi a școlii, dacă știi cum să o transformi în sărbătoare a minții și a sufletului. Iar după ce s-a sunat de pauză, după o oră în care zâmbetul a fost molipsitor, am trecut din nou pe lângă posterele expuse și am înțeles sursa entuziasmului, întipărită în litere de-o șchioapă pictate stângaci pe carton : ”Dacă ai pierdut continuă! Dacă ai învins, continuă!”