Când la ora de limba română ni s-a propus să citim o carte pe care apoi să o prezentăm clasei cu scopul de a-i convinge şi pe ceilalţi colegi să o citească, am ales Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, carte pe care de mai mult timp am împrumutat-o de la bibliotecă, însă nu prea mă îmbia să o citesc, cu toate că am auzit despre aceasta că este una dintre cărţile care trebuie citite într-o viaţă.
Citind înainte câteva date despre autorul columbian am aflat că a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 1982 şi că stilul său specific este caracterizat de faptul că foloseşte realismul magic, adică într-un context normal introduce elemente magice sau scenarii ilogice. Majoritatea romanelor lui Márquez vizeaza viaţa reală din Columbia, iar acţiunea acestora se desfăşoară în satul Macondo, autorul referindu-se de fapt la satul său natal.
În Un veac de singurătate acţiunea se petrece tot în Macondo şi prezintă ascensiunea satului odată cu întemeietorii acestuia, familia Buendia, şi sentimentul de singurătate pe care îl încearcă fiecare dintre membrii neamului, vreme de un veac. În momentul în care citeam romanul aveam impresia că mă aflu undeva deasupra globului pământesc de unde aveam o viziune clară asupra celor care se întâmplă. Mi se părea că întreaga lume este de fapt o lume paralelă cu satul Macondo.
La început satul este alcătuit doar din câteva case, iar apoi se dezvoltă cu ajutorul ţiganilor care aduc noutăţile de prin lume, iar la vremea aceea totul era nou până şi gheaţa, magneţii sau proteza dentară. Astfel, satul evoluează, însă privind ,,de sus” această evoluţie pare mai mult ca o involuţie, deoarece observi că odată cu mărirea satului nu mai contează că s-a modernizat, că acum aparţin unei religii sau că au drept de vot, ci faptul că acum nu mai sunt fericiţi, nu se mai căsătoresc din dragoste, trăiesc cu frica de război, iar dacă stai să te gândeşti îţi dai seama că toată lumea se regăseşte în povestea acestui mic sătuc numit Macondo. În ciuda descoperirilor inteligente, a noilor formule matematice, chimice sau fizice, a internetului, a noilor planete descoperite, a inventării de electrocasnice, de mijloace de transport, de simulatoare ale Big Bang-ului, oamenii nu mai sunt fericiţi. S-au trezit deodată înconjuraţi de o singurătate sufocantă, într-o lume în care valorile morale se schimbă, nu mai ţin cont de cei din jur. Există, desigur şi excepţii.
Realitatea romanului, combinată cu elemente şi situaţii mai puţin reale, care îl fac şi mai plăcut, m-a făcut să-mi doresc şi să încerc să fac parte dintre excepţii.
E o carte extraordinară, din punctul meu de vedere cea mai bună carte a lui Marquez. Trebuie să recunosc că e uşor dificilă de citit, şi că e acel gen de carte pe care nu o poţi închide, însă Marqez e unul dintre acei autori care ori îţi plac, ori nu. Dacă v-a plăcut Un veac de singurătate mai citiţi Marqez sigur o să vă placă!
By the way, foarte draguţă descrierea cărţii, felicitări!
Fascinantă cartea. Pe lângă realităţile sociale şi politice, e interesantă perspectiva dragostei, care deşi ar putea fi o referinţă salvatoare, de fiecare dată depăşeşte graniţele morale transformându-se în grotesc, dezumanizând fiinţa. Interesant este şi cum toate personajele pornesc la drum cu verticalitate şi optimism şi se îndreaptă spre o degradare treptată, foarte reprezentativ pentru om în general. Apoi, ceea ce mi s-a părut iarăşi fascinant a fost derularea rapidă a existenţei unei întregi comunităţi, care a sfârţit prin a fi eradicată de pe faţa pământului, ca o recapitulare a teoriilor începutului şi sfârşitului.
Sunt multe de spus despre această carte pentru că deţine un subiect complex, dar câteva pagini nu ar fi de ajuns. Recomand „Toamna patriarhului”.