V-aţi gândit vreodată cum e atunci când îmbătrâneşti? Cum te simţi atunci când eşti abandonat de propria familie într-o cameră a unui azil? E greu, extrem de greu şi vă spun acest lucru deoarece am trăit acest sentiment în ziua când, însoţită de colegele de clasă, de doamna profesoară Elena Jitareanu şi de domnul profesor Alexandru Burac am hotărât să le facem o bucurie unor oameni care chiar au nevoie de ajutor, unor oameni speciali din toate punctele de vedere.
Cu paşi înceţi şi cu o greutate în suflet am pătruns în acele camere, unde se simţeau suferinţa şi emoţiile. Am văzut mulţi oameni vărsând lacrimi, unii poate de fericire, iar alţii de tristeţe. Pentru că ne aflam în pragul sărbătorilor de iarna le-am cântat colinde, apoi le-am împărţit pachete; fetele au făcut chiar şi sărmăluţe; le-am dat papuci, haine şi câte un pahar de suc.
Dintre toate camerele unde am intrat, am ramas marcată în mod deosebit de prima, unde se aflau trei bătrâni. Unul dintre ei a suferit un accident cardiovascular în urma căruia şi-a pierdut vocea. Am vorbit cu ei şi mi-au împărtăşit anumite lucruri. M-am simţit foarte bine în momentul în care mi-a zâmbit acel domn deoarece nu putea să-mi răspundă,dar a zâmbit într-un mod atât de sincer, aşa cum nimeni nu a mai făcut-o până atunci. Domnul de lângă el avea aproape 80 de ani şi stătea la azil de aproximativ treisprezece ani, din cauza soţiei.
Ne-am luat rămas bun de la ei imediat după ce le-am făcut un brăduț pe care l-am împodobit cu drag. Am simțit că în fiecare luminiţă a bradului pe am aprins-o împreună exista un strop de speranţă. Am plecat cu greu de la azilul din Răducăneni, dar cu inima împăcată că măcar pentru câteva clipe am făcut fericiţi nişte oameni şi cred cu tărie că aceste fiinţe nu ar trebui uitate de lume. Dacă v-am sensibilizat şi puteţi într-un fel anume să-i ajutaţi pe aceşti sărmani şi neputiincioşi bătrâni,vă aşteptăm să vă alăturaţi nouă în următoare camapnii umanitare.
o experienta dureroasa…dar si foarte placuta!