În oraş, zarva se porni seacă având ritmicitatea unui huruit din alte vremuri. Sunetul metalic al tramvaiului viola meschin mulţimea de vechituri care stăteau acum cu capetele plecate în aşteptarea gloriei de altădată. Cu ochi de copil se fotografiază atâtea amintiri rele, ca o oboseală a sufletului când Bărbatul îşi bătea, cu setea berii pe dogoreală, nevasta în mijlocul bulevardului, primind câte-un şut să meargă mai departe, răcnind tăcerea, stricato. Într-o asemnea zarvă izbucnită de nicăieri ca-ntr-un déjà vue, un monstru din trecut s-a trezit la viaţă, suspinele scrijelesc încă copilarii, avea să-şi spună că nimic nu e realitate- atunci, uneori îşi privea mâinile mirat de îmbrăţişarea atât de armonioasă a liniilor, de simetria cărnii, uneori se muşca şi i se părea curioasă durerea: altundeva era mai tare. De atunci copil, pe când serile se duceau cu încetinitorul şi îşi imagina că e fără frică, visele în care murea erau cele mai bune, se luptase să-şi domolească demonii, trecutul, cel mai mare dintre ei, invincibil. Uneori, în zilele sărbătoare – aşa numise el zilele alea în care Bărbatul se ducea să se culce – o ruga sfios şi mergeau să vadă apa. I se părea nespus de frumoasă, în eterna rochie de catifea vişinie, aşezată pe banca în care razele soarelui îi evidenţiau trăsăturile înăsprite de lacrimi, cu fruntea lată, brăzdată de viaţă, aproape chircită între ea însăşi şi cerul străveziu, privea dusă departe, în alte timpuri, pe care el nu le înţelegea, pe care nu le putea pătrunde, dar se gândea că acolo sunt vii toate poveştile lui, acolo trebuie să fie în acei ochi nespuşi de trişti şi, fericirea ireală i se părea, imortalizată în dorinţa de a o ţine captivă în acea clipă. Şi vântul îngheţat îi biciuia obrajii- acum nu-i mai dădea pace nici în vis.
Clădirile vuiau spre ceruri nebune şi bătrâne, încovoiate, zbârcite, parfumul trecutului le dădea înţelepciune şi fălnicie, iar naivitatea îl făcuse să creadă că doar cărnile îmbătrânesc, aşa îşi pierduse de-atâtea ori capul printre streşini, în timp ce pumnii cădeau blestemaţi ca o grindină, iar zarva, zarva îşi păstra octava firească, urcând când şi când o notă de dispreţ, o indignare, coborând o cută neruşinată. Derutat de spectacolul agresiv, dar totuşi epic al oraşului îşi vedea pieptul alb pulsând frenetic, sufocant, o combustie internă, arzându-l cumplit, smulgându-i un răget instinctual, unica raţiune de a trece clipa. Apoi fusese tăcere şi o tâmplă care zvâcnea lin într-un tempo nealterat. Iar ochii îi uitaseşi, aşa de tăcere fusese.
Şi în bătaia clopotului surd, o vale de suspine, cu plânsul ei izbea mulţimi şi mădulare fine.
În oraş, zarva se porni seacă având ritmicitatea unui huruit din alte vremuri. Sunetul metalic al tramvaiului cu plânsul ei viola meschin mulţimea de vechituri care stăteau acum cu capetele plecate în aşteptarea gloriei de altădată. Cu ochi de copil cădeau blestemaţi ca o grindină acum pumnii, iar zarva, zarva îşi păstra octava firească, urcând când şi când o notă de dispreţ, o indignare, coborând o cută neruşinată.
Comentarii recente