“Ajutorul”, altfel intitulat “Culoarea sentimentelor”, este unul dintre puţinele filme care m-a înduieşat până la lacrimi. Filmul a fost regizat de către Tate Taylor, inspirit din romanul de succes al autoarei Kathryn Stockett.
Din păcate nu am avut ocazia să citesc acest roman, care la sigur este foarte emoţionant (deobicei în romane fiind relatate mult mai multe detalii decât în filme, care oarecum pierd din farmec), dar totuşi, filmul a fost unul superb, care i-ar impresiona pe o mare parte dintre cei care-l vizionează.
Pentru început, vă aduc la cunoştinţă că ne aflăm în Statele Unite, prin anii 1960, atunci când era considerat ca ceva normal să fii rasist, şi ca persoanele de culoare să fie considerate inferioare albilor. În orăşelul Jackson, cu foarte puţini locuitori, majoritatea fiind nişte femei casnice, care nu fac decât să se distreze împreună cu prietenele lor, să-si demonstreze superioritatea şi mândria lor, această nedreptate şi cruzime par a fi de neînvins.
În decursul a două ore şi ceva, vom urmări cu sufletul la gură filmul, fiind alături de tânăra Skeeter, o scriitoare în devenire şi o negreasă, Viola, care vor să scoată adevărul la iveală şi care în final chiar reuşesc să facă acest lucru.
Skeeter, recent întoarsă de la universitate, observând relaţiile dintre prietenele sale şi servitoarele acestora de culoare, suferind şi din cauza dispariţiei bonei sale, care o învăţase multe lucruri în viaţă, încearcă să o convingă pe una din aceste servitoare să o ajute la scrierea unei cărţi. Deoarece orice încălcare făcută de către un negru putea fi plătită cu moartea, Aibileen (servitoarea) refuză de la început să o ajute pe Skeeter, dar conştientizând că are o groază de poveşti reale, care trebuie spuse, acceptă şi nu doar atât, cheamă şi pe sora sa să le ajute în a scrie cartea. Femeile se întâlnesc pe ascuns, având mare grijă să nu le observe cineva şi să nu se afle că ele au fost cele care au scris cartea. Zilnic, Skeeter află câte ceva nou, trist despre acele femei, negre, supuse chinurilor, de fiecare dată rămânând surprinsă de cele ce descoperă.
Poveştile acestor femei sunt atât de emoţionante şi triste, făcând vizibil atât de clar rasismul, care este prezent încă şi în zilele noastre, încât nu cred că ar lăsa pe cineva indiferent.
Nu vă voi divulga aceste istorioare ale personajelor, lăsându-vă intrigaţi să vedeţi filmul. Vă voi spune doar că aceste personaje au mers până la sfârşit, şi-au pus viaţa la risc, şi-au demonstrat forţa şi curajul, reuşind în final să se facă auzite.
Comentarii recente