Privesc undeva în zare… vise imposibile, fără speranță. Trebuia să mă hotărăsc acum dacă să bat în retragere sau să-mi deschid ușa vieții și să-mi las amintirile captive acolo să iasă și să recuperez timpul pierdut. Gândul meu străbate într-o clipă și timpul și depărtările, și acum, în clipa aceasta suntem transportați într-o altă lume, o lume umbrită de brazi rumeniți și înconjurată de culoare. E o pădure veșnică, fără început și fără sfârșit, muiată în aur și ferecată cu umbre, incendiată de trilurile păsărilor nevăzute.
În adâncul meu inima-mi bate ca o tobă africană, bătăile ei grave pătrunzându-mi în suflet. Le simt la baza gâtului pulsând, și asta doar fiindcă ea se apropia de mine. Soarele se juca în șuvițele ei blonde ca niște șerpi de bronz. Razele lui au poposit în ochii ei și au făcut ca reflexia lor verzuie-argintie să danseze printre copaci. Pentru o clipă, irișii de smarald au strălucit în lumini multicolore. Simțeam o legătură între noi, o legătură unică, ceva ce nu am mai simțit niciodată. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascundea făptura aceea în mișcările ei moi, de mătase, și mai ales în zâmbetul ei timid, preliminar de panică. Se apropia încet, fără niciun zgomot. Veni spre mine și îmi întinse mâna. O emoție dincolo de fire m-a invadat.
Mângâirea degetelor blonde-trandafirii în palma mea uscată mă cufundă într-o stare de delir întunecat, cu fragmente de vise mai mult văzute decât visate. Mă pierdeam în ceva ce avea cu adevărat însemnătate. Vroiam să mă inventez într-un univers ce ascundea mai mult decât câteva culori. Puteam prinde clipa, frumosul. Mă pierdeam printre litere, într-o lume ce își deschidea cu adevărat ușile, și le deschidea atemporal, absolut. Uitam viața, dar apoi o regăseam. Poarta lumii din care venisem trebuia să se închidă în urma mea. Acel chip angelic a dispărut într-o clipă, lăsând în urmă doar praful umbrei cernut prin lumina scânteietoare.
Se spune că timpul trece. Timpul nu trece niciodată, noi trecem prin timp. Am călătorit pe vălul de azur, am mers pe o punte numită viață și am înotat cu literele. Miracole neștiute zăceau în mine și în împrejurul meu. Miracolul suprem: Cuvântul. Mă aflu într-o stare între a fi și a visa… între secundă și tăcere. Nu știu ce s-a întâmplat, dar mă simt legat de Ea, de creație cu o mie de mreje pe care nu mi le pot explica. Mă dezmeticesc și realizez că am cu mine doar o valiză de cuvinte pe care va trebui să o deschid, căci ea îmi va da avântul de care am nevoie. Zborul mi-l voi controla singură. Literele îmi îndrumă pașii și astfel creația mă ia, mă poartă pe aripile nevăzute ale vântului… mă ucide, mă face să iubesc. Nu știu de ce, dar există în mine. Îmi dictează pulsațiile inimii… O simt în sânge…
Comentarii recente