Astăzi am făcut o plimbare pe malul Nistrului. Nu am fost de o viaţă aici, deşi stau destul de aproape – am o casă la ţară pentru zilele în care vreau se evadez din viaţa oraşului. Şi îmi prinde bine – dorm mult şi fără visuri – ceea ce nu mi se întâmplă niciodată în oraş, unde până şi timpul se grăbeşte.
De data aceasta, apa a scăzut considerabil – lucru ce se datorează hidrocentralei de la un km depărtare de plaja pe care mă aflu. M-a răzbit un aer imaculat până la lacrimi, puţin sărat şi melancolic. Valurile erau line, calme, prietenoase – nu loveau pietrele de pe mal, doar le spălau nisipul.
Apa a scăzut şi odată cu ea şi viaţa: în faţa mea se întindea o fâşie de mare moartă. Pietre, sticle, gunoi, pe undeva o plasă uitată de pescari şi o mulţime de scoici. Erau sute de mii, mici, adunate în grupuri pe o piatră sau pe vreo sticlă de bere, aruncată de vreun „inteligent”. Natura nu iartă, nu uită şi nu se opreşte – renaşte din greşelile noastre şi neglijenţă; e capabilă să înlocuiască ceva de-al ei cu ceva străin – un fel de transplant, cred. Ca exemplu, sticla care pentru scoici poate fi şi piatră. Doar că ele sunt moarte…
Este pentru prima dată când văd atât de multe şi îmi pare rău că nu pot face nimic să le schimb soarta. O parte moarte de-a binelea, altele, la frontieră cu apa, sunt alintate de fiecare val. Zici că-s orfane – văzute şi atinse, uitate după prima boare de vânt. Noroc doar de acelea care sunt în apă – dar cine ştie pentru cât timp? Noroc chior…
Ţin minte din copilărie vraja crengilor de salcie, când le asociam cu cosiţele unei copile bălane. La fel de lungi, la fel de frumoase şi de tinere… Demult a dispărut zâna cu pletele de aur; de o eternitate a părăsit-o tinereţea şi zâmbetul de pe buze. Astăzi are părul scurt, ochii trişti…
Dar natura nu moare, nu îmbătrâneşte; miracolul crengilor de salcie încă mai bântuie malul copilăriei mele. Pe promenada asfaltată la câţiva metri de plajă, viaţa e altfel. Crengile pe care le-am văzut sunt noi, drepte, înzorzonate cu un verde crud al frunzelor abia răzbite şi al ciorchinilor galbeni, ascunși, timizi, printre frunzuliţe sau risipiţi pe jos. Sunt sute de mii, la fel ca scoicile moarte de pe mal, însă nu au alura aia de moarte. Sunt la fel de frumoși cum au fost pe crengi, doar că acum îşi fac loc unele lângă altele pe asfalt. O alee verde crud în care se joacă vântul. Îmi amintesc de un scrânciob pe creanga unuia dintre copaci – ne certam ca vrăbiile pentru firimituri ca să „ne dăm huţa”.
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare: dacă ramurile sunt tinere, scoarţa o mai ţine minte pe fata bălaie cu cosiţe ce-şi ascundea cândva pletele şi zâmbetul printre ramuri. Scoarţa o ţine minte şi o recunoaşte şi acum, când a îmbătrânit şi i-au dispăruţ cosiţele. Sunt sigură că scoarţa vede în femeia cu părul roşu ca focul fetiţa tunsă scurt, cu părul de culoarea nucii şi cu pielea albă, mereu arsă de soare. Sunt sigură că-mi recunoaşte culoarea ochilor, chiar dacă diferă de culoarea fetei bălaie de cândva; sunt sigură că mă ştie, că-mi recunoaşte zâmbetul care (sper!) încă nu s-a schimbat. Sunt sigură că mă va recunoaşte când mă voi transforma în o mie de scoici…
Natura nu uită, nu iartă şi nu moare. Aşa, ieşind la o plimbare simplă am văzut două lumi: în stânga mea o apă tristă, dar resemnată, şi coloniile de scoici moarte, iar în dreapta – verdele unei tinereţi şi-al unei copilării, ambele lumi fiind cuprinse de cerul imens, mereu negru cu iluzia de albastru senin care mă veghea pe mine – cea care a văzut o mare aproape moartă.
Comentarii recente