De fiecare dată când le vorbesc elevilor mei din clasa a noua despre Eliade, le recomand unul dintre romanele despre care cei mai mulți nu au auzit, dar care îi captivează atunci când îl citesc. Motivul este relativ simplu – îmi doresc întotdeauna ca elevii să aibă o perspectivă complexă asupra fenomenului literar, să descopere cât mai mult din universul operei unui scriitor. Şi cum Eliade este întotdeauna asociat de elevi cu nuvela fantastică ori cu Maitreyi, lectura unui roman al scriitorului nu poate fi decât o redescoperire a acestuia dintr-o altă perspectivă.
Publicat în 1938, Nuntă în cer ar putea fi încadrat, atât din perspectiva tematicii abordate, cât şi din perspectiva tehnicilor narative folosite, printre romanele de factură existenţialistă ale lui Mircea Eliade, alături de romane precum Întoarcerea din rai, Huliganii sau Noaptea de Sânziene. Opera are dimensiuni mult mai reduse decât romanele anterioare, dar este mult mai densă, în ceea ce priveşte conţinutul ideatic. Simplitatea aparentă a romanului se datorează în primul rând modalităţii discursive pe care autorul îşi sprijină conţinutul propriu-zis. Esenţializarea conflictului se armonizează cu îndreptarea excursului analitic pe făgaşul naraţiei retrospective. Confesiunea este modalitatea prin care personajele se descoperă pe ele însele, dezvăluindu-se mereu în faţa unui ,,celălalt”. Un personaj care se confesează, aşa cum fac, pe rând, Mavrodin şi Hasnaş, eroii romanului, chiar dacă dă frâu liber gândurilor şi emoţiilor, are totuşi conştiinţa că este ascultat de cineva şi de aceea nu poate fi indiferent la forma pe care o dă relatării sale. Iar atunci când, din diverse motive, exprimarea celui care se confesează devine ambiguă, rolul celuilalt, al personajului care ascultă, este de a interveni cu întrebări care să-l lămurească şi care vor clarifica şi pentru cititor starea lucrurilor.
În Nuntă în cer, avem de-a face cu o dublă confesiune. Fiecare dintre cei doi protagonişti îi destăinuie celuilalt propria poveste de dragoste, într-o ordine cronologică inversată, impusă de autor, în intenţia sa de a construi o operă unitară, dar nu lipsită de un suflu enigmatic. Există cu siguranţă o simetrie studiată atent în construcţia romanului, simetrie care lasă în cele din urmă o oarecare impresie de artificialitate ce i s-a reproşat aproape întotdeauna lui Mircea Eliade atunci când a fost vorba despre romanele sale (mai mult sau mai puţin ,,realiste”, impregnate de autenticitate). Cu toate acestea, la nivelul compoziţiei, deosebirea netă dintre Mavrodin şi Hasnaş se materializează în primul rând într-o scindare a romanului în două părţi: prima (cuprinzând nouă capitole) este povestea lui Mavrodin, iar a doua (cuprinzând şapte capitole) înfăţişează povestea lui Hasnaş. Ceea ce atrage atenţia este diferenţa cantitativă a conţinutului celor două confesiuni. Ea este explicabilă însă prin formaţia intelectuală a personajelor: Mavrodin este scriitor şi aceasta se reflectă în mărturisirile sale presărate adesea de meditaţii generale asupra condiţiei creatorului sau asupra iubirii (,,Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane” – p.33 etc.), în timp ce Hasnaş are o gândire mai pragmatică datorată formaţiei sale ştiinţifice de inginer (,,În privinţa femeilor şi a dragostei, mai ales, eram poate un cinic. Nu iubisem niciodată.” – p.84).
Simetria prezentă la nivelul discursului narativ, fiecare personaj povestind, pe rând, o etapă decisivă din viaţa sa, desfăşurată sub semnul unei prezenţe feminine misterioase, este susţinută şi de alte câteva ,,coincidenţe” regizate de autor: motivul rupturii este, în ambele cazuri, dorinţa de a procrea a unuia dintre parteneri şi refuzul celuilalt; numele personajului feminin din ambele povestiri este practic acelaşi, în două variante uşor de suprapus (Ileana / Lena); descrierea fizică a femeii iubite de Mavrodin, respectiv de Hasnaş este practic a aceleiaşi persoane văzută în două moduri diferite (Ileana, ca şi Lena, este un personaj misterios al cărui trecut nu-l cunoaşte nimeni, este o femeie enigmatică a cărei fragilitate se simte în fiecare gest, în fiecare cuvânt); rupturile sunt urmate de fiecare dată de fuga, inexplicabilă pentru cei doi bărbaţi, a Ilenei / Lena. Dincolo de aceste elemente care pregătesc gradat, pe tot parcursul romanului, finalul pe care autorul îl are în minte chiar de la prima pagină, există totuşi un contrast puternic între cele două ,,părţi” ale operei, contrast care vine din deosebirea semnificativă dintre caracterele lui Mavrodin şi, respectiv Hasnaş. Diferenţele de perspectivă asupra iubirii, de percepere a vieţii în general îşi pun amprenta asupra celor două confesiuni şi întreţin starea de confuzie a cititorului care, până la un moment dat ezită în a identifica pe Lena în Ileana şi invers. Pe de altă parte, contrastul dintre Mavrodin şi Hasnaş stă la baza creării unei imagini complexe a personajului feminin. Comportamentul Ilenei / Lena este în esenţă acelaşi în ambele cazuri, dar fiecare dintre cei doi bărbaţi îl percepe altfel. Şi de aici o construcţie completă a unui personaj care practic nu există în roman decât prin cuvintele celor care se confesează. Toate artificiile narative ale scriitorului converg către dezlegarea finală a enigmei provocate de cele două prezenţe feminine foarte asemănătoare. Simetria şi omogenitatea discursului narativ sunt completate de o tehnică a anticipării. Povestea lui Hasnaş se lasă aşteptată şi promite a fi la fel de interesantă ca şi cea a lui Mavrodin. Insistenţa lui Mavrodin de a cunoaşte trecutul Ilenei, spre exemplu, se constituie într-un factor anticipativ al confesiunii ce va urma şi prin care personajul va avea ocazia să-şi înţeleagă mai bine propriul trecut.
Finalul este, de fapt, într-o deplină concordanţă cu trecerea discretă, dar tumultoasă a Ilenei / Lena prin viaţa celor doi eroi masculini şi se înscrie în linia generală a discursului de tip confesiune, fiind construit în aceeaşi notă impregnată de mister, care caracterizează întreg romanul. Dialogul susţine structura epică până la ultimele rânduri, conversaţia dintre Mavrodin şi Hasnaş încheindu-se aproape imperceptibil printr-o revenire lentă la prezentul naraţiunii în care este certificată identitatea celor două iubite, Ileana / Lena .
Marcând o evoluţie clară a tehnicii narative, după ,,experienţele” romaneşti anterioare, mai mult sau mai puţin reuşite, Nuntă în cer rămâne, cu siguranţă, prin simplitatea şi prin nota sa enigmatică, unul dintre cele mai fascinante romane ale lui Mircea Eliade.
Comentarii recente