O astfel de temă de reflecţie („Educația şi gândirea critică”) poate fi o adevărată provocare pentru orice fiinţă înzestrată cu deprinderea de „a gândi”, cu atât mai mult pentru o fiinţă care este înzestrată cu darul de a-i deprinde pe alţii să gândească. Profesorul (sau educatorul, pentru a folosi un termen mai general) este cel care ar trebui să înveţe în primul rând el însuşi să aibă o gândire critică.
Din punct de vedere ştiinţific, „gândirea critică” poate fi definită complex, una dintre cele mai cunoscute formulări teoretice fiind cea a lui Carter, conform căreia „gândirea critică este tipul de gîndire care se structurează pe baza unei atente evaluări a premiselor şi dovezilor şi care formulează concluzii cât mai obiective luând în considerare toţi factorii pertinenţi şi utilizând toate procedeele logice valide.” De fapt, în practică, gândirea critică este utilizată de mult timp în diverse domenii, fiind un instrument necesar în obţinerea unor rezultate optime, ţinând cont de toţi factorii implicaţi într-un proces de cunoaştere. Gândirea critică stă la baza societăţii moderne în care trăim pentru că ce altceva este o societate democratică, dacă nu încercarea de a ajunge la un consens, prin dezbateri şi analize care să conducă la cele mai bune decizii?
Dacă în alte domenii, gândirea critică a reuşit să se exindă tot mai mult, fără impedimente prea mari (avem în vedere economia, politica sau alte domenii în care schimbările, cel puţin la nivel conceptual, se produc destul de rapid), în domeniul educaţiei sintagma „gândire critică” este adesea asociată cu ideea de modernitate, opusă metodelor tradiţionale folosite în procesul educativ. Până la un punct, această perspectivă este firească, pentru că gândirea critică presupune o abordare complexă a fenomenului educaţional în general. Însă trebuie avut în vedere şi faptul că prin gândire critică se înţelege abordarea unui fenomen din toate perspectivele, prin urmare şi din cea tradiţională. Aşadar, în cele din urmă, gândirea critică este un concept care vine să „îmbunătăţească” metodele tradiţionale folosite în procesul educativ.
Sintagma „gândire critica” a ajuns să semnifice lucruri diferite pentru grupuri diferite. Pentru mulţi educatori, gândirea critică înseamnă gândire de nivel superior. Pentru unii, gândirea critică semnifică deprinderile de gândire logică şi argumentare, care-i ajuta pe elevi să citească cu atenţie textele, să analizeze şi să argumenteze idei. Pentru alţii, critica este o abordare cu discernamânt a unui text literar, analiza conţinutului de idei şi mai ales a mesajului transmis.
De fapt, a gândi critic inseamna „a lua idei, a le examina implicaţiile, a le supune unui scepticism constructiv, a le pune în balanţă cu alte puncte de vedere opuse, a construi sisteme de argumente care să le sprijine şi să le dea consistenţă şi a lua o poziţie pe baza acestor structuri; gândirea critică este un proces complex de integrare creativă a ideilor şi resurselor, de reconceptualizare şi de reîncadrare a conceptelor şi informaţiilor”. A gândi critic înseamnă, până la urmă, a pune intrebari şi a căuta răspunsuri, a găsi alternative la atitudini deja fixate în mentalitatea colectivă, a adopta o poziţie personală, bazată pe argumente şi a analiza logic argumentele şi contraargumentele celorlalti. A gândi critic înseamnă a deţine controlul asupra informaţiei, interogând-o, reconfigurând-o, adaptând-o sau respingând-o. În mod evident procesul gândirii critice nu poate fi înnăscut, de aceea el se obţine prin exerciţii repetate şi variate.
Pentru pune în practică gândirea critică în domeniul educativ (şi prin „punere în practică” înţelegem formarea deprinderii elevilor de a gândi critic în anumite contexte), este necesar ca elevii să aibă experienţa directă a ceea ce înseamnă să gândeşti critic. Iar acest lucru se poate face eficient doar atunci când procesul în sine nu este separat nici de contextul general a programei şcolare, nici de cel al vieţii cotidiene.
Învăţământului modern urmăreşte dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin folosirea metodelor şi tehnicilor activ-participative noi: brainstorming, tehnica ciorchinelui, metoda mozaic, metoda SINELG, jurnalul cu dublă intrare, cubul, cvintetul etc. Utilizarea repetată a acestor metode activ-participative, în alternanţă cu cele tradiţionale, este calea cea mai adecvată de dobândire a gândirii critice la elevi.
Pentru aceasta e nevoie de un demers didactic adecvat, care constă în parcurgerea a trei etape, aflate în interdependenţă: evocarea, realizarea sensului, reflecţia.
EVOCAREA face apel la cunoştinţele însuşite de către elevi despre o temă sau un anumit subiect. Astfel, se va putea face legătura între ceea ce se ştie şi ce se va preda. Corelarea informaţiilor ştiute cu cele noi asigură trăinicia celor din urmă.
REALIZAREA SENSULUI asigură înţelegerea sensului noilor informaţii şi a semnificaţiei acestora. Elevii pot citi un text, pot schimba păreri în grup, pentru a participa activ la învăţare. Este etapa întrebărilor profesor- elev, elev – profesor, elev- elev.
REFLECŢIA integrează noile cunoştinţe în sistemul celor vechi, asigurând legătura între ele şi dând posibilitatea expunerii libere a “noului” aflat. Această etapă îi ajută pe elevi să pătrundă în esenţa faptelor şi ne dă o imagine clară asupra reuşitei totale, parţiale sau a eşecului activităţii desfăşurate la clasă.
De asemenea, în procesul de constituire a gândirii critice există o serie de comportamente observabile, care ajută educatorul în urmărirea evoluţiei demersului său. Astfel, pentru a gândi critic, indivizii ar trebui: să descrie şi altora situaţia pe care o analizează, să verifice dacă ceilalţi dispun de toate informaţiile şi dacă au o gândire părtinitoare, să raporteze situaţia la convingerile altora, să folosească reacţiile emoţionale pentru a sublinia importanţa şi nu ca bază unică a comportamentului, să îşi pună întrebări asupra rezultatului, să imagineze mai multe moduri de acţiune şi să ia în considerare ce situaţii le-ar limita acţiunile, să gândească în colaborare diverse modalităţi de a proceda, să decidă care sunt cele mai bune soluţii etc.
Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacţia celor din jur faţă de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecţie.
Chiar dacă procesul în sine al dobândirii gândirii critice la elevi poate fi îndelungat, satisfacţiile pe plan educativ sunt inestimabile, pentru că, până la urmă, menirea educatorului, dincolo de a transmite cunoştinţe într-un anumit domeniu, este aceea de a forma oameni cu opinii proprii, oameni capabili să ia decizii şi să îşi asume propriile opinii şi decizii, oameni care să fie ei înşişi în faţa vieţii.
Comentarii recente