Valorile principale după care mă ghidez în viaţă sunt sinceritatea, altruismul şi devotamentul. Prin sinceritate un om poate avea multe – înţelegerea, stimă şi dragostea celorlalţi, uşi deschise, prietenii de durată. Altruismul este şi el o valoare importantă pentru tineri, pentru că este foarte plăcut să primeşti ajutorul cuiva din toată inima, fără să ţi se ceară ceva în schimb şi, la rândul tău, să oferi fără să pretinzi nimic. Devotamentul este baza relaţiilor interumane; datorită lui prietenia se păstrează şi devine fericită. Omul care este devotat scopului său izbuteşte.
Să mi le definesc m-a ajutat familia. Educaţia are o mare însemnătate în formarea caracterului şi a comportamentului, a valorilor fizice şi morale. De mică, părinţii m-au educat zicându-mi că este foarte important în viaţă să fii prietenos, respectuos, sincer, devotat.
Pe parcurs, m-a ajutat mediul în care am crescut, cercul meu de cunoştinţe şi felul în care am evoluat că personalitate m-au făcut să realizez că îmi face plăcere să ajut pe cineva fără să aştept ceva în schimb; mă bucură foarte mult faptul că am prieteni devotaţi, că avem încredere unii în alţii, că în sentimentele şi gândurile noastre suntem sinceri. Cred că pe aceste valori se bazează o relaţie de prietenie, iar cel care are prieteni este capabil să depăşească momentele dificile şi să fie încrezător în reuşită sa.
Cultura are, de asemenea, un rol important în definirea şi păstrarea unui set de valori după care te conduci în viaţă. O mare importantă o are mediul. Într-un mediu sănătos întâlneşti şi persoane sănătoase moral, care ştiu să păstreze şi să valorifice calităţile; într-un mediu infect capacitatea de a-ţi păstra sufletul, mintea şi valorile morale intacte scade. Depinde foarte mult şi de voinţa; deoarece societatea noastră este mai mult sau mai puţin infectă, multe persoane cu voinţa slabă decad, devenind egoiste, avare, crude, agresive, transmiţând „boala” generaţiei viitoare. În acest mediu de oameni parveniţi bunul simţ, cinstea, corectitudinea, empatia, grijă pentru natură devine handicap. A oferi locul în mijlocul de transport public unei bătrâne, a fi cinstit şi corect, a avea grijă de animalele singure este un handicap în viziunea oamenilor needucaţi şi inculţi. A merge pe stradă şi a mânca ceva, aruncând ambalajul pe trotuar devine pentru unii ceva normal. A vorbi tare la telefon şi a înjura în prezenţa copiilor – este iarăşi normal, pentru alţii. Iar când apare cineva care să-i mustre pe tinerii ce fumează, beau şi înjură în parcuri – deja este ceva anormal, omul fiind întâmpinat de râsete batjocoritoare. Trăim, după toate aparenţele, într-o societate bolnavă ; bolnavă acut de impertinenţă şi de incultură. Trăim într-o societate în care este nevoie urgenţă de Oameni care să deschidă ochii celorlalţi asupra defectelor majore care ne încolţesc.
Speranţa rămâne, poate, familia. Acea familie care îşi educă proprii copii inspirându-le dragostea pentru natură, pentru frumos, insinuându-le importantă sincerităţii, a devotamentului, a respectului. Vindecarea vine mereu de la cei care deţin artă bunului simţ şi a frumosului. În fond, ceea ce contează este felul în care ştim să descoperim în noi înşine valorile în care uneori uităm să mai credem.
Îmi place foarte mult acest articol… :*