Două umbre

În întuneric, două umbre ridicară simultan capul. Deşi despărţite de tone şi tone de piatră, fiecare dintre ele putea simţi clar prezenţa celeilalte. Un singur lucru era clar amândurora: situaţia aceasta nu avea să mai dureze mult. La urma urmelor, când două umbre se întâlnesc, nu este una din ele devorată de către cealaltă…?

*****

Prima umbră se apropie de oraşul cunoscut ca Nuletirios. În faţa sa se ridica un impunător zid negru, astfel construit încât niciun călător nu putea trece pe lângă el fără a nu simţi măcar o dată fiori pe şira spinării. Mornië, căci acesta era numele umbrei, nu era un călător oarecare. Neimpresionat, îşi continuă drumul către poarta dublă ce păzea intrarea spre interiorul păzit de măreţele ziduri. Înainte de a apuca să intre, fu oprit de către gărzi.

– Nimeni nu intră, nimeni nu iese, grăi cel ce părea a fi căpitan. Ordinele Marelui Inchizitor Malcane!

-Inchizitorul Malcane?  Aici? întrebă Mornië, încercând să pară surprins. Vestea însă era ceva previzibil.

Căpitanul încuviinţă:

– A ajuns aici acum două zile şi deja are întreg oraşul sub cleşte şi cărbune. În mod normal, aş mai fi fost dispus la… negocieri… cu privire la intrarea în oraş. Acum însă…

– Înţeleg…

Un zâmbet şiret apăru pe buzele lui Mornië .

– Şi totuşi… nu doriţi să mă lăsaţi pe mine, Alcarain Mornië, Cavalerul de Cristal, Umbra Roşie, să intru?

Lăsă gluga se cadă, dezvelind părul lung şi negru, precum şi urechile sale extrem de lungi…

-Elf!

Gardienii nici nu mai puteau găsi puterea să strige, aşa că se încumetau doar să şoptească.

Un elf!

Oh, deci măcar atât puteţi observa!

Zâmbetul se lărgi, dar nu îi conferea un aer de veselie, ci dimpotirivă, de răutate.

Să înţeleg că pot intra, nu?

Neaşteptând o confirmare, elful  păşi printre gărzi, reacoperindu-şi capul. Era atât de simplu… De când elfii aproape dispăruseră de pe faţa Pământului, oamenii reacţionau într-un mod atât de previzibil… Mornië oftă. Se părea că titlurile de „Cavaler de Cristal” şi „Umbră Roşie” dispăruseră în mod subit atât din istorie, cât şi din memoriile oamenilor. Totuşi, poate era mai bine aşa…

Oraşul era tăcut. Prea tăcut. Se părea că zvonurile despre Malcane erau adevărate: nemilos, însetat de sânge, capabil să aducă într-o lumină întunecată şi tăcere deplină până şi cel mai vesel şi strălucitor oraş. Iar Nuletirios nu fusese prea vestit pentru veselia şi strălucirea sa niciodată, darămite acum… Marea majoritate a caselor duceau lipsă de orice fel de lumină, fie de frică, fie de sărăcie. Hanurile erau aproape goale, călătorii nefiind lăsaţi să intre, iar a te îmbăta ştiind că în oraş se afla un Inchizitor reprezenta un risc mult prea mare. Într-un astfel de han se decise Mornië să înnopteze, fiind prea obosit de drum pentru a mai putea gândi limpede.

Interiorul clădirii arăta la fel de jalnic precum întregul oraş.  Câteva priviri posomorâte îi fură adresate nou-venitului, dar acesta nu reprezenta o atracţie prea mare, iar în curând cei câţiva oameni îşi pierdură şi puţinul interes pe care îl avuseseră. Elful, având urechile mascate de glugă, se apropie de hangiu, cerând o cameră pentru o noapte. Fără vreun sunet, pe masă fu pusă o cheie ruginită. Mornië o luă, lăsând în loc o unică monedă de argint, şi plecă înspre scări fără a mai sta pentru a vedea faţa mirată a hangiului. Moneda însă dispăru cu viteza fulgerului.

*****

Marele Inchizitor Duath Malcane citi cu atenţie raportul gărzii oraşului. Recunoscător că era singur în încăpere şi că nu trebuia să se prefacă surprins sau furios, Inchizitorul lăsă un hohot rece de râs să-i scape. Umbra Roşie, Mornië însuşi! Nu era de mirare că presimţise o altă prezenţă astrală atât de puternică. Un zâmbet larg dezveli o pereche de colţi printre dinţii lui Malcane. Setea acestuia de sânge începea să devină greu de suportat. Avea nevoie de pradă proaspătă dacă dorea să fie în putere pentru întâlnirea cu Mornië…

Inchizitorul sări pe geam, aterizând fără greutate pe un acoperiş la cel puţin douăzeci de metri mai jos. Privind înapoi înspre camera pe care tocmai o părăsise, Malcane se felicită singur pentru faptul că reuşise se nu îşi piardă de tot abilităţile. Continuă să fugă prin noapte, mult mai rapid decât ar putea-o face vreodată o fiinţă umană. Ochii săi, perfect adaptaţi pentru vederea nocturnă, căutau necontenit o posibilă sursă de hrană. Aceasta din urmă nu se lăsă aşteptată, o femeie tânără traversând singură străzile pustii.

Năpustindu-se sălbatic asupra prăzii sale, Malcane nu putu să nu laude curajul fetei de a merge singură în aceste timpuri. Acest lucru nu însemna însă că avea de gând să arate milă, colţii Inchizitorului pătrunzând adânc în gâtul ghinionistei. Aceasta nu avu destul timp nici măcar pentru a ţipa, iar în scurt timp îşi dădu duhul, vampirul încă înfruptându-se din sângele ei.

După ce îşi termină „masa”, Malcane se ridică, sărind înapoi pe acoperişuri. Următorul lucru pe listă, acum că era sătul, era să îşi provoace formal adversarul. Folosindu-se de prezenţa astrală puternică a lui Mornië, se deplasă cu viteză către hanul în care înnoptase acesta. Ajuns la faţa locului, observă un unic geam deschis la o cameră. Neezitând, sări în interiorul clădirii. Greşeală…

Lovitura de sabie fu fulgerătoare. Malcane nu avu timp suficient nici măcar pentru a gândi, doar reflexele salvându-l de la moarte. Îşi subestimase inamicul. Mornië aştepta răbdător în partea cealaltă a camerei.

– Aşadar, tu eşti vestitul Malcane, grăi Mornië, punând săbiile sale înapoi în teacă. Apoi, observând colţii celuilalt, continuă:

– Un vampir… Trebuia să-mi inchipui. Puţine fiinţe din lumea asta pot evita lovitura mea de sabie, iar şi mai puţine în condiţiile în care ne aflăm acum.

Malcane se relaxă la rândul său.

-Şi dacă nu aș fi reușit să mă feresc? Ai fi acceptat atunci dezonoarea de a ucide un inamic prin surprindere?

– Ha! Dacă sabia mea ar fi nimerit, ar fi însemat doar că nu eşti vrednic să îmi fii adversar.

Mornië scoase din interiorul pelerinei sale un mic talisman roşu, pe care îl aruncă Inchizitorului.

– Ai dreptate, nu pot nega…

Malcane prinse din zbor talismanul, apoi îi aruncă elfului unul identic, dar argintiu.

-Aşadar, după această scurtă întâlnire, trebuie să plec…

Sărind pe pervazul geamului, continuă exact înainte de a dispărea în noapte:

-Mâine, miezul nopţii, cimitirul…

*****

Mornië ajunse primul la locul undea avea să fie dat duelul. Spre deosebire de întâlnirea de mai înainte, acum purta armura sa neagră, armură ce în trecut îi adusese titlul de „Războinic de Cristal”. Alcătuită dintr-un material extraordinar de rezistent, de duritatea diamantului şi flexibil precum oţelul, aceasta avea un luciu macabru, dând impresia că ar fi fost făcută din sticlă. Vinişoare roşii o acopereau în întregime, imitând sângele curgând.

Malcane nu se lăsă însă aşteptat. Apăru din noapte, purtând celebra Robă a Inchiziţiei… robă doar cu numele, lunga haină de piele neagră, brodată cu argintiu, era astfel adaptată pentru a oferi nu doar protecţie, dar şi o modalitate de a distrage atenţia unui posibil adversar prin maniera în care flutura pe trupul unui luptător în mişcare.

Cei doi se salutară printr-un gest din cap. Nevoiade a se exprima prin cuvinte dispăruse cu mult timp în urmă. Aproape ca într-un ritual, cei doi îşi traseră lent armele din teci. Mornië era înnarmat cu două săbii de un roşu aprins, iar Malcane cu o singură rapieră lungă şi subţire. Scena încremeni, cele două spectre întunecate pregătite de luptă, încordate precum nişte corzi de arc întinse la maximum. O singură pală de vânt bătu printre cei doi combatanţi, ca şi cum universul însuşi a declarat lupta începută.

Fulgerător, cele două umbre se ciocniră. O singură scânteie lumină împrejurimile. Mişcarea se opri din nou, de data aceasta poziţiile elfului şi vampirului fiind interschimbate. Armele amândurora aveau acum o strălucire interioară palidă, emanând senzaţia de putere.  Mişcarea începu din nou…

Lovitură după lovitură, noaptea se ilumina pentru o clipită, dezvăluindu-i pe cei doi luptători, apoi întunericul se întorcea, ascunzând privirii totul, cu excepţia dârelor de lumină lăsate de armele acestora, până la următoarea ciocnire… Într-un ritm nebun, cele două fantasme se roteau una în jurul celeilalte.

Un ochi atent, antrenat, poate ar fi putut deosebi loviturile largi, menite se nu lase loc de eschive lui Mornië pentru împunsăturile rapide şi precise ale lui Malcane. Omul de rând însă nu ar fi putut decât să privească fascinat, tot aşa precum un copil priveşte flăcările dansând, neînţelegând ce se întâmplă, dar captivat într-un mod irevocabil. Prin noapte, oricine ar fi privit ar fi spus că acolo se dădea o luptă mai presus de natura umană, un duel între zeităţi… Şi nu ar fi fost departe de adevăr.

Clipe scurgându-se ca ore. Lupta părea să fi durat un mileniu deja, dar nici unul dintre combatanţi nu părea să încetinească ritmul. Scânteie, întuneric… scânteie din nou, întuneric iarăşi… şi totuşi, mişcarea devenea din ce în ce mai concentrată. Distanţele deveneau tot mai mici, intervalul de întuneric tot mai scurt, până când, faţă în faţă, nici un pas nu mai era cedat. Cu picoarele imobile, lipite parcă de pământ, schimbul de lovituri atinsese apogeul.

Noaptea era zi. Diferenţa de timp dintre lovituri părea să nu mai existe. Praful din jur zbura în toate direcţiile. Zgârieturi apăreau atât pe armura lui Mornië cât şi pe haina lui Malcane. Bobiţe de sudoare se prelingeau încet pe frunţile fiecăruia. Niciunul, însă, nu sângera încă. Iar atunci ambii îşi dezlănţuiră adevărata putere.

Cele două săbii ale lui Mornië se uniră la baza mânerului, dovedindu-se a fi jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Blestemata sabie cu numele de Agarosgar se trezi din adormire, lăsând un ţipăt metalic să umple împrejurimile. Loviturile deveniră mai rapide, mai puternice, capabile de a tăia mai departe decât ar trebuit să fie fizic posibil. Ceaţa strălucitoare de un roşu aprins emanată de sabie începu să se întindă în jur, tinzând să acopere totul.

Malcane reacţionă cu aceeaşi viteză uimitoare. Forme argintii în aer începură să-l înconjoare, apărându-l, dar fiind şi o puternică armă: Faeelda, tehnică supremă a magiei negre, capabilă de a manipula sufletele celor căzuţi pentru a forma o entitate tangibilă, utilizată ca armă. Argintiul spiritelor umplu aerul din jurul lui Malcane, extinzându-se tot mai mult.

Cele două lumini se ciocniră. Ceaţa roşu-sângerie a lui Agarosgar, albul strălucitor a Faeelda-ei. Loviturile largi, menite să nu lase loc pentru eschive ale lui Mornië şi împunsăturile rapide şi precise ale lui Malcane. Dacă mai înainte lupta se putea asemăna cu o flacără dansând, periculoasă, dar totuşi controlată, acum era un incendiu în toată legea: o forţă distructivă, sălbatică şi necruţătoare.

Dintr-odată,  totul se opri. Lumina dispăru, întunericul luând ochiul prin surprindere. Zgomotul asurzitor se potoli brusc, liniştea aducând urechile în confuzie. Mişcarea se opri, iar briza însăşi incremeni: universul tocmai declarase duelul ca fiind încheiat. Dar cine câştigase?

Mornië avea rapiera lui Malcane înfiptă periculos de aproape de inimă, chiar prin armură. Malcane avea săbiile lui Mornië înfipte periculos de aproape de beregată. Egalitate. Niciun câştigător, nici un învins. Se parea că, în ciuda eforturilor celor doi, duelul nu decisese nimic.

Sau poate că da…
La urma urmelor, când două umbre la fel de puternice se întâlnesc,
Nu este una nouă, mai mare decât ambele la un loc, creeată?

Concursul Naţional de Creaţie şi Interpretare ACT-ART-CTMCR Premiul I