M-am săturat de mine

M-am ghemuit lângă peretele blocului şi am dat frâu liber sentimentelor: „ Ce se întâmplă cu mine? De ce totul merge prost? Nu pot sa fiu fericită şi eu o dată în viaţă? Vreau să dispar! ” Am urlat în mine de durere si spaimă. Spaimă că sunt fără rost, un plus al naturii ce nu trebuia să existe. Cel puţin în aceste timpuri, în această societate crudă şi plină de prejudecăţi.

Oamenii trec pe langă mine şi-mi aruncă priviri de gheaţă. Mă etichetează drept „nebuna cu prieteni imaginari”.Pentu că stau lipită de zidul rece şi mă întreb cu ce am greşit. Da, poate vorbesc tare, poate cer socoteală nimănui, dar ştiu că şi ei au făcut-o cel puţin o dată. Toţi aceşti oameni care se uită la mine cu dispreţ au vorbit cu ei înşişi, au avut un dialog interior. Poate la mine nu e aşa interior, poate mă fac auzită prin mulţime, dar ce contează? Am nevoie de răspunsuri, de sfaturi. Aşa că vorbesc singură. Vorbesc cu mine. Mă descarc, mă liniştesc şi îmi revin.

Mă ridic şi-mi şterg lacrimile care în tot acest timp mi-au încălzit obrajii. Îmi măresc pasul cu fiecare bătaie a vântului ce mă izbeşte. În scurt timp încep să alerg, iar lacrimile îşi fac din nou loc printre genele lungi. Mă gândesc la toate şi la toţi. Nu pot sa văd limpede şi mă izbesc de fiecare trecător. Încerc să-mi cer scuze, dar bâigui. Continui să alerg, în timp ce mintea îmi fuge la problemele presărate în viaţa mea, la certurile din motive stupide şi prietenii pierduţi cu atâta uşurinţă. Nu am încercat niciodată să-i îndepărtez pe oameni, dar se pare că am acest „talent” ascuns.

 Mi-e rău şi nu mai pot continua. Mă opresc la marginea pădurii şi mă aşez la tulpina unui copac. Acum ar fi momentul în care mă calmez şi admir natura. Dar nu se întâmplă aşa, ci din contră. Ritmul bătăilor inimii se accelerează şi frânturi din amintirile dureroase îşi fac loc în mintea mea. Prima şi cea insuportabilă este cu mama. Cearta de acum câteva ore a fost groaznică. Ţipetele au ieşit cu uşurinţă din noi şi nu s-au mai oprit. Reproşurile au curs şi paharul s-a umplut. Au fost spuse cuvinte grele ce au lovit direct în inimă. Şi, totuşi, nu regret că m-am apărat, că i-am spus tot ce mă deranjează. Sunt adolescentă, am nevoie de libertate şi înţelegere. Nu mă poate închide în casă şi nici să-mi controleze viaţa. Am şaisprezece ani, sunt destul de mare să-mi port şi singură de grijă. Oh, mamă, cât de mult mi-aş dori să mă înţelegi… Am fost si voi rămane mereu puiul tău drag. Dar puii cresc şi mamele trebuie să le dea drumul, să-i lase să descopere viaţa. Şi mai presus de toate trebuie să aibă încredere în ei. Nu înţeleg de ce se aşteaptă să nu o dăm în bară. Suntem la început, avem dreptul să greşim. Dar tu, mamă, m-ai învăţat să mă ridic oricând aş cădea. Nu mă aşteptam să reacţionezi aşa din cauza unei prostii. M-am săturat să mă cert cu tine din diverse motive: nu am mâncat tot din farfurie, am întârziat zece minute, m-am îmbrăcat prea subţire, ţi se pare ţie că sunt puţin ameţită sau hainele îmi miros a fum de ţigară. Mă cunoşti mai bine ca oricine, ştii că nu fumez, iar să beau nici atât. Şi, totuşi, eşti paranoică, ţi se pare că nu te respect şi îţi răspund. Într-adevăr, uneori ridic puţin tonul ca să mă apăr de acuzaţiile tale prosteşti, dar numai atât. Te înţeleg că eşti speriată. Sunt la vârsta la care îmi decid cursul vieţii, dar vreau să ai incredere în mine. Ştiu ce vreau şi ştiu să mă lupt pentru ceea ce-mi doresc.

Doamne, dacă nu mă opresc acum o să… Nu pot să-mi termin propoziţia fără să nu mă gândesc şi la „prietenii mei”, acei oameni care au fost lângă mine atâta timp şi acum au plecat fără să lase o explicaţie. Ştiu că uneori sunt insuportabilă, că nu sunt cea mai amuzantă persoană şi nici cea mai bună companie, dar am presupus că prietenii sunt persoane care nu pleacă niciodată de lângă tine. Ar trebui să îţi fie alături la bine şi la greu, să te ajute în momentele dificile, să te sfătuiască şi să nu renunţe la prietenia voastră. Nu îi înţeleg. Bine, nu au plecat de lângă mine, dar simt că nu va mai dura mult până o vor face. Sunt momente şi momente. Zile în care vorbim, râdem şi ne simţim bine împreună. Dar sunt şi zile în care mă lasă cu toţii baltă. Nu înţeleg plăcerea lor de a face planuri pe care le anulează mai apoi. E atât de nedrept. Poate vreau să fac altceva în acea zi, poate am planuri, dar anulez totul ca şi ei să anuleze ieşirea în ultimul moment. Sunt suparată pe ei. Ce vorbesc eu aici, supărată e puţin spus. Sunt de-a dreptul furioasă. Dacă i-aş avea acum în faţa ochilor aş tipa la ei, le-aş cere explicaţii. Oare şi-au pregatit „discursul” dinainte? Ce întrebare… Normal că da. Cu toţii o facem. Căutăm cele mai bune motive pentru a nu decădea în ochii celorlalţi. Ce e aşa de greu în a spune adevărul? De ce ne ascundem în spatele minciunilor? E mult mai uşor un „nu am avut chef de tine” şi cu asta se termină povestea. Fără minciuni, prefăcătorie şi tot pachetul. Sunt prietenii mei, îi iubesc, dar uneori simt că sentimentul nu este reciproc. Nu ştiu cum să le spun că mă deranjează comportamentul lor, mi-e frică să nu-i pierd.

Vai, mâine am test la matematică. Şi uite încă un lucru care mă sperie: şcoala. Încă din clasele mici sunt speriată de ea. Nu de clădirea mare plină de bănci, ci de ce se afla în ea, de orele grele, dar şi de cele uşoare. Mi-e frică de notele proaste, de răspunsurile greşite şi de cititul cu voce tare. Sunt speriată că o să greşesc sau că o să mă bâlbâi şi atunci toţi vor râde de mine. Dar cel mai tare sunt speriată de propria-mi persoană. Sunt prea fricoasă, prea timidă şi prea dornică de singurătate. Simt că mă plafonez. Zi de zi fac exact aceleaşi lucruri: mă duc la şcoală, mă întorc, învăţ şi-mi fac temele. Uneori am timp şi să citesc. Oh, iubesc să citesc! E singura activitate ce mă rupe de realitate. Îmi place să intru în pielea personajului principal, să călătoresc în lumea lui şi să evoluez în acelaşi timp cu el. Dar cum spuneam, şcoala mă înspăimântă. Fiecare test mă pune la încercare. Nu contează efortul depus pentru a învăţa, nu contează nimic. Am test, sunt panicată. Ştiu că voi fi ascultată, sunt şi mai panicată. Panicată, panicată, panicată, panicată. De ce trebuie sa fiu aşa? E dificil să-ţi arăţi cunoştiinţele când eşti  aşa. Vreau să mă schimb. Gata, de mâine o să fiu cu totul altă persoană! Pe cine încerc să păcălesc? Nu pot fi altfel. Mi-e frică să fiu altfel, mi-e frică de schimbări. Doamne, sunt aşa de fricoasă! – Minunat, am început să plâng mai tare!

– De ce trebuie să fiu aşa? De ce-mi lipseşte încrederea în mine? Vreau să fiu ca ceilalţi, să am curajul să mă exprim, să vorbesc liber fără teama de a fi judecată. E atât de greu să îţi arăţi cunoştinţele când te sperie până şi propria-ţi voce. De ce sunt aşa speriată de oameni? De ce îmi pasă atât de mult de ce cred ceilalţi despre mine? Cărţile sunt minunate şi te ajută să-ţi îmbogăţeşti vocabularul şi să priveşti lumea altfel, dar eu vreau să am o lume a mea. Vreau ca realitatea să fie şi lumea mea, să nu-mi mai fiu speriată de ea. Îmi doresc să mă trezesc dimineaţa cu zâmbetul pe buze şi pregătită să schimb ceva. Vreau să fiu eu însămi indiferent de persoana cu care vorbesc. Cer prea multe? Nu. Sunt lucruri atât de banale, încât cu toţii le pot face. Toţi, cu excepţia mea.

Oh, Doamne… Nu m-am gândit niciodată până acum la asta, dar e posibil ca eu să-i îndepărtez pe oameni? Timiditatea mea să le alunge interesul de a mă cunoşte? Faptul că nu mă fac auzită şi că nu-mi impun punctul de vedere este un motiv al singurătăţii mele? Da, sunt timidă, fricoasă şi dornică de singurătate. Perfect! Chiar trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Trebuie să mă adun. M-am săturat să privesc în jos, m-am săturat de bătăi accelerate ale inimii, de înroşirea feţei. M-am săturat de mine. Şi chiar nu ştiu ce e mai grav: faptul că am trăit astfel şaisprezece ani sau că în momentul de faţă, fiind conştientă de consecinţele comportamentului meu, tot îmi este frică de schimbare. E o schimbare în bine, o ridicare a personalităţii, dar un gând ce-mi provoacă vibraţii.

Am încetat să mai gândesc şi ridic faţa spre cer. E lună plină, iar asta mă calmează. Mă ridic, decisă că nu voi mai lăsa timiditatea să-mi afecteze viaţa. Sunt mai hotărâtă ca niciodată să schimb ceva în mine şi în jurul meu. Trebuie să reuşesc!