De ce?

De ce? De ce oare se întâmplă așa? Sau mai degrabă spus…de ce nu se întâmplă? Lumea a devenit seacă…mult prea seacă. O monotonie cruntă acoperă tot. Totul se repetă la infinit… Străzile sunt cutreierate  în fiecare zi de aceleași fețe triste. Aceleași frunze măturate mereu de vânturi reci sunt călcate cu atâta indiferență, fără pic de milă. Blocurile sunt mereu în aceeași poziție. Drumul spre casă e același întotdeauna. Cerul e complice la această înmormântare a lumii… menținând starea de depresie nesfârșită. Păsările zboară în cercuri, norii o iau razna, oamenii sunt aceleași stafii descompuse. Sec, amar, descurajator. Cu timpul, fețele lor dispar cu totul, nu mai au nici chip, sunt identici. Rar îți mai dai seama că viaţa e o bătrână peste care anii au trecut greu și au lăsat cicatrici aspre, după poziția pe care a adoptat-o de multă vreme. Iși cară bătrânețea în spate, iar acest lucru nu o face să pară diferită  de ceilalți. Doar atât.  Ar trebui să simt milă? Vinovăție? Sau…să rămân cu aceeași nepăsare și indiferență, în liniște … în interiorul cadavrului pe care îl numim corp?

De ce nimeni nu face nimic? De ce nu bagă nimeni în seamă această monotonie care pune stăpânire pe lume? Oare nu observă nimeni că majoritatea oamenilor au o privire de tristă? Indiferenţă …Monotonie…Dispreţ… De ce?