Introspecţie

“Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată că lucrul acesta e atât de preţios. “ (Antoine de Saint Exupery – Micul Prinţ)

M-am sustras de la o oarecare trivialitate pentru a mă privi în oglindă. De această dată oglinda îngalată de vreme mi se înfăţişa alături de un Ceas aflat în agonie care duduia mai tare decât de obicei, ca şi cum se grăbea spre o destinaţie precisă. Indignată de sudoarea cu care acul lung şi subţire trasa la nesfâşit cercuri imaginare, am şi uitat de figura care mă privea cu paloare şi am început a-i  trasa cu degetul aspru de vânt linia obrajilor boiţi, buzele virtuos de subţiri care se strângeau parcă ruşinate la  fiecare atingere, nasul mojic, fruntea îngustă pe mijlocul căreia stăteau trufaşe două arcuri negricioase şi apoi reluându-şi traseul până la cele două ce păreau a fi nişte migdale abia date în copt.  Mi-am scos limba căci senzaţia de strepezeală mă deranja şi mi-am promis că nu o să mă mai ating de acadeaua cu zahăr de lămâie. Dar înainte să pot sesiza, pierdută în senzaţia de discomfort cauzată de nenorocita de acadea, Ceasul a început să o ia la sănătoasa, ba chiar să piardă controlul. Şi atunci m-am văzut înşfăcată de o Himeră în toată firea, care dintr-o mişcare îmi sfărâmase crusta şi acum mă trăgea cât mai aproape de oglindă, obligându-mă să simt durerea cioburilor din trecut. Şi, rănită cum eram, am început să arunc cu ce-mi venea la îndemână, hotărâtă să o fac să sufere pe obraznica creatură ce se afla în oglindă. Dar în ploaia de cioburi al cărei demiurg eram, mi-a căzut în braţe un ciob ca o cicatrice mâncată de veninul din interior. Cu cât mă apropiam şi cu cât doream să mă apropii mai tare de acel ciob care acum parcă era limpede ca un lac de munte, cu atât mai mult Ceasul ticăia mai tare şi cu atât mai mult simţeam durerea născută din embrionul furiei ce rătăcea înfrigurată prin toate cotloanele, lăsând o dâră imensă de ADN care imediat se imprimă în ţesuturi, călări o globulă roşie şi sări direct în substanţa fundamentală a vieţii. Şi pe mine m-am uitat în acea durere şi ciobul meu parcă râdea.

Un copil cu părul lung. Iarba verde, înlăcrimată. Aleargă. Respiră. Priveşte. Simte. Gustă. Îmi  atinge podul palmei cu degetele firave şi îngheţate. Sunt sfioase. Şi fără măcar să pot inspira din aerul locurilor, îmi cuprind întregul membru şi mă prind in jocul lor, din care sub nicio formă nu aş fi vrut să evadez. Gustul ierbii crude. Îmi gâdilă tălpile. Şi îmi place. Şi copilul se întoarce. Şi zâmbeşte. Şi zâmbesc şi eu abstract. Buzele prind contur. Ochii capătă lumina. Şi pierdută în ochii ei verzi, o apuc de mâini. Şi ne învârtim, ne învârtim, ne învârtim… nici nu-mi aduc aminte dacă absorbeam iarba sau ochii ei. Deodată râsul dispare. Bombiţele vii sunt pătate închis. Copilul se apropie de mine. Îl strig. Şi în îmbrăţişarea copilărească, se pierde în mine pentru totdeauna şi eu odata cu el.

M-am pomenit cu ciobul pe braţe, în lucirea lui nebunească înfaţişând Ceasul ajuns la o oarecare normalitate. Am mai privit încă o dată la reflecţia figurii mele în oglinda, acum divizată în milioane de clone, încercând să descifrez în care colţ s-a ascuns copilul meu. Şi am ştiut că ştiam dintotdeauna. Unul în aparenţă, dar o sumă în esenţă. Privind în jur, ca să fiu sigură că nu mă vede nimeni, am vârât ciobul în buzunar, hotărâtă ca de această dată să ştiu.