Despre ipocrizie…

Am început acest text – articol, compunere, spune-i cum vrei, nu-mi pasă – într-un moment de luminare, când m-am întors acasă după o îndelungă conversaţie ca între ipocriţi cu un grup de prieteni (am văzut-o pe Mihaela, eleva aia, de la şcoala aia, care purta nişte cizme marca aia, despre care, deşi îmi plăceau la nebunie, am pretins cu aroganţă că sunt hidoase pentru că băiatul ăla, şmecher din gaşcă a zis la fel – am fost privită brusc cu mai mult interes). Şi acum îmi revărs tot dezgustul aici, pe o foaie de hârtie care cine ştie unde va ajunge. Este, fără îndoială, un articol ce îşi va pierde din sens la un moment dat, dar pe mine nu mă va interesa – căci sunt pe val – iar tu , pentru că eşti intrigat şi posibil amuzat, nu-mi vei putea părăsi şarada.

Încep de la premisa că suntem toţi oameni şi că suntem toţi la fel, măcar într-o parte a fiinţei noastre care se zbate în nevoia de unicitate. Suntem toţi la fel de ignoranţi şi de ipocriţi. Aşa că am aici o scrisoare către toţi oamenii din lume: bărbaţi, femei, copii, adulţi (aici un râs sarcastic), bătrâni, tineri. Voi începe cu subiectul cel mai evident la capitolul ipocrizie.

E vremea alegerilor. Simţi şi tu agitaţia? Electoratul – sărbătoarea idiocraţiei, carnavalul ipocriziei – este un mai mare spectacol decât ne-am putea imagina. Mergem să acordăm un vot pe care am prefera să nu-l dăm. Aş urî ca obiectul imaginaţiei mele să devină un articol politic – sau aşa pretind eu – dar mi-e greu să rezist tentaţiei de a critica, de a judeca şi de a arăta cu degetul. Ce spui, cititorule? Că sunt slabă, ipocrită, însetată  de bârfă şi ceartă? Şi tu eşti la fel. Altfel n-ai mai citi cuvintele acestea cu atâta poftă. Dar revin la “micul” meu ansamblu despre politică. Ce puerili şi lipsiţi de coloană vertebrală suntem (“Cine? Noi? Nu noi!”) în astfel de momente hotărâtoare pentru viitorul nostru luminos. Adevărul e că ne lăsăm cumpăraţi cu toţii, fiindcă altfel nu am mai trăi într-un circ constant. Ne lăsăm manipulaţi în mod conştient în jumătate din timp şi totuşi pretindem că avem ce se numeşte liber-arbitru.

Să combinăm totuşi acest text cu o imagine. Imaginează-ţi, cititorule, de-a lungul rândurilor, portretul politicianului de azi: Se îmbracă în costume scumpe. Spune că banii şi puterea nu înseamnă mai nimic, dar când îl vezi, e primul care se sufocă să ajungă în vârf. E plin de etică şi moralitate – şi-ar vinde şi mama pentru un vot şi ar implica oricând Biserica în luptă. Îi critică pe cei capabili de un astfel de gest. Promite mult şi vede numai potenţialul ţării. Odată obţinută puterea, declară subit că schimbările nu sunt aşa de uşor de făcut (doar nu eraţi aşa de optimişti, nu?).

Ce e mai rău, cititorule, e că şi noi suntem la fel. Sigur ai făcut şi tu ceva demn de criticat în aceste paragrafe şi Dumnezeu numai ştie ce ipocrită sunt eu. Judecăm pe cineva chiar şi numai după un film pe care l-a văzut, după o o carte citită sau după o trupă al cărei fan este, poate doar pentru a părea mai matur şi mai “înţelept”, când nici măcar nu avem argumente şi nu ştim că noi înşine suntem ţinta altor aroganţe. Ceea ce vrem, de fapt, este să fim priviţi cu admiraţie. Vrem, de fapt, să fim copiii aceia „populari”. Vrem să fim priviţi ca nişte „sfinţi”, iar păcatele noastre să fie exemplare. Cerem constant adevăruri (de la presă, prieteni, familie, politicieni) pe care, sincer, nu am vrea să le auzim şi pe care nu le suportăm.

Tu mă judeci acum, cititorule, ştiu sigur. Ai fi tentat să te gândeşti ce copil arogant şi enervant se ascunde în spatele acestor cuvinte. Cu ce drept, te întrebi, îţi trântesc aceste declaraţii (adevăruri) în faţă? Şi îţi răspund la fel de sincer: cu dreptul că suntem toţi oameni şi că ar trebui toţi să avem o conştiinţă la care fac apel prin acest text.

Dacă te-ai simţit într-un fel sau altul,  în urma celor reproşate, înseamnă că există şi unii care sunt capabili de schimbare. Nu pot acum decât să-mi privesc scrisul cu un oftat şi cu speranţa că poate tu, măcar din spirit de fair-play, vei purta cuvintele mai departe. Eu, cititorule, îmi închei pledoaria cu o plecăciune în faţa naturii umane (dacă n-ar fi ea, n-aş mai avea despre ce să scriu).