O frunză ce moare, un copac pierdut, o gâză întârziată mă salută în fiecare zi… Alături de mine sunt flori, iarbă, copaci,fire de iarbă. Pe marginea mea se odihnesc băncile. Şi mereu mă alintă paşii oamenilor. Mă alintă glasurile lor, zâmbetele, gândurile, sufletul. Mai ales acum toamna.
Ieri a fost frig şi soarele a dispărut după norii gri ce s-au abătut asupra grădinii. Într-un târziu a început o ploaie rece, cu stropi mari şi grei. Pe o bancă, lângă lac, am văzut o fată. Banca mi-a spus că inima junei e rănită. Dacă aş fi avut mâini, aş fi cuprins-o. Dar nu am, şi în locul meu a făcut-o ploaia.A stat mult, până ce ploaia a îmbrăcat-o în mantaua sa. M-am rugat de vânt, stăpânul grădinii, să-l găsească pe acel suflet ce-i aparţinea.Dar el a venit singur.Ud până la piele, a venit. Nu a spus nimic. Doar a îmbrăţişat-o şi au stat un timp sub ploaie.Am simţit căldura şi dragostea lor.Ce păcat că sunt o simplă realitate… eu nu pot iubi! Ba nu, nu sunt simplă. Sunt magnifică. Ştiu fiecare colţişor al grădinii. Sunt atotvăzătoare. Pot schimba multe. Datorită mie se găsesc oamenii unii pe alţii. Datorită mie nu se pierd copiii. Datorită mie vin oamenii să viziteze grădina, pentru că eu îi ghidez spre cele mai frumoase locuri.
Tot eu sunt cea care vede toamna prima.Vântul mi-o spune. Nu ierbii, nu florilor, nu copacilor pesimişti, ci mie. Fiece furnică ce pleacă, în primul rând îşi ia rămas bun de la mine. Fiece frunză vrea să şi ia rămas bun personal, de aceea vântul o ghidează spre mine.Câte am petrecut în viaţa mea şi câte voi mai petrece…! Acum sunt aranjată,dreaptă.Cândva am fost doar o cărăruie, dar oamenii m-au amenajat. Şi chiar dacă voi fi uitată de ei, spiritul meu va fi aici. Şi toate vietăţile nu mă vor uita.
Fiece frunză ce moare, fiece copac pierdut, fiece gâză întârziată mă vor saluta în fiecare zi. Eu sunt ceva din toamnă… eu sunt aleea…
Comentarii recente