Un trotuar răstălmăcit de tălpi de apă cu frunze înecate şi claxoane în surdină. Un amestec de culori umane şi fiecare împroşcând o altă direcţie. E tabloul şocant pe care-l vezi zilnic când te retragi spre lumea ta de-acasă. Şi, ca un robot ce devii, te urci în tramvai, te aşezi pe un scaun snopit în luptele infernale de a fi ocupat, răsufli uşurat că n-o să-ţi pedepseşti picioarele şi îţi pui chipul în căuşul palmelor şi-l rogi să rămână cu ţine, ochii să-şi păstreze găoacea larg deschisă şi mintea să rămână la locul ei. Crezi că mai e timp de visat. Şi ca să nu creadă că eşti nebun îţi fixezi căpruiul, albastrul, verdele – după culoare – în ciocolata de baltă din asfaltul abia pus. Lent, ca un personal care îşi plimbă călătorii înghiţind dune de fum greu, urmăreşti dansul de galben-roşu al copacilor cu scoarţă amăruie. Pe aleea scăldată-n frunze plângăcioase mă urmăreşte ca să-mi spună că mi-am pierdut paşii într-o băltoacă.
Plouă! Las ploaia nebună să mă ude până la epuizare până mă confundă toţi cu pământul. Ploaie rece cu stropi mari şi parfum de flori. Las-o să vină! Cea care ne aleargă desculţ prin uscat, spre lac şi ne aruncă-ntre nuferi. Să-mi confunde rochia albă cu pământul şi să o mototolesc sub paşii micuţi în praful generos din calea noastră. Iar dacă nu… las-o să vină pe cea care mă opreşte în casă şi mă face să-mi lipesc nasul de geam ca un copil care abureşte sticla cu suflu-i cald. Un spectacol la care nu plăteşti bilet, dar pentru frumuseţea lui ai face asta. Însă scena rămâne şi spectatorul părăseşte sala. Şi ca să-mi dezgheţ simţirile pun melodii care ştiu să se învârtă într-un ibric. Aşa li se spune. Şi las să fluiere un ceai de lămâie acră şi cuvinte ghiduşe. E atât de frig încât nu-mi mai este frig, ci doar mă doare. Şi totuşi sunt momente care nu îngheaţă…
ceaţa din dimineaţa ta somnoroasă.
o cafea mai dulce decât amară pe scările şcolii.
îmbrăţişarea matinală cu „fetele tale”.
un cor de râsete în pragul uşii.
un „6! vine profa” de după colţ.
mesajul de la el.
primul 3 la desen. DESEN?!
dansul cugetării când tu trebuie să fii cât se poate de serios.
un “Bravo!” de la proful care abia aruncă o vorbă-n tine.
alergatul nebun prin ploaia torenţială a unei toamne coapte.
oftatul de unul singur într-un tramvai sufocant. şi zâmbetul
parfum pe care-l vrei. îl simţi. şi nici măcar nu-i acolo
cartea cu poveşti din cutia cu „eram mică”.
creioanele de ceară.
acuarela.
doamnă învăţătoare.
fundiţele mele albe.
plânsetul în faţa unei păpuşi cu păr negru.
cele de atunci nu le mai ştiu…eram mică…
Continui tu? Ceai în ibric mai e şi lămâia s-a mai îndulcit. Să-ţi las acuarelele?
Comentarii recente