În contra direcţiei actuale în cultură

În condiţiile în care spaţiul românesc se confruntă cu o situaţie de criză economică, la care se adaugă şi cea de ordin politic, atât de mult speculate în presă, m-aş axa în special pe cea care are parte de cea mai multă indiferenţă, şi anume criza culturală. Cultura reprezintă o manieră convenţională de a reprezenta viaţa socială, de a comprima la ceva simplu, diversitatea vieţii. Cel mai important critic cultural, o voce cu o autoritate incontestabilă, care a dictat direcţiile de dezvoltare ale culturii române în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost Titu Maiorescu, autor al „teoriei formelor fără fond” elaborate în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, teorie care în substanţa ei caracterizează şi astăzi nivelul de dezvoltare al multor domenii în România.

Cufundată până la sfârşitul anilor ‘80 în mocirla comunistă, societatea română şi-a plătit cu sânge un ideal suprem: LIBERTATEA. Libertate, care odată cu prăbuşirea imperiului comunist a dus atât la degradarea unor norme morale şi etice, de conduită, cât şi la eterna delăsare care caracterizează poporul român. Cu porţile spre Europa larg deschise, România este atrasă de pocalele ştiinţifice, tehnologice, precum şi de confortul ţărilor occidentale. Aşa cum se preciza şi în articolul maiorescian, tinerii, „uimiţi de fenomenele culturii moderne se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima prinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de de toate, libertatea într-un stat modern.” Cu alte cuvinte, (aşa cum a fost pe vremea lui Maiorescu) nu este vorba de faptul că nu am înţelege „fundamentul istoric care a produs civilizaţia”, ci de modul cum le aplicăm la necesităţile de viitor ale ţării noastre şi de substratul autentic cu care ar trebui să le umplem.

Aşadar, putem spune că „formele fără fond” sunt “brandul”, cum se spune astăzi, al societăţii româneşti . Întrucât exprimă activităţi şi realităţi din alte culturi, termenul fiind preluat ca atare de români, „brandul” însuşi este o formă fără fond, ceea ce este tragic şi ironic în acelaşi timp. Direcţia în care ne îndreptăm este îngrijorătoare. Cu toate că franţuzismele au fost înlocuite cu uşurinţă de americanisme, ne mişcăm în aceeaşi direcţie, lipsiţi de o destinaţie şi de un traseu, prinşi într-un joc imitativ periculos. Şi, pentru că totul funcţionează ca o reacţie în lanţ, aşa se explică fenomenele negative din jurul nostru: exploatarea resurselor naţionale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziţii de conducere, migraţia intensă şi multe asemenea plăgi care se pare că ne disipă indentitatea noastră ca popor, fenomene care se revarsă şi asupra valorilor noastre cum ar fi solidaritatea, spiritul competitiv contra productiv, aprecierea culturii şi a ştiinţei, respectul faţă de celălalt, capacitatea noastră de a formula judecăţi de adevăr în acord cu viaţa publică.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, se părea că ţării noastre i se oferea posibilitatea de intra în competiţie cu marile puteri occidentale, de a intra în jocul progresiv al dezvoltării economice şi culturale. E mai bine? E mai rău? La această întrebare ar putea răspunde guvernanţii, întrucât românul de rând nu prea are habar cu ce se consumă şi ce beneficii a obţinut în urma acestei aderări care pare să devină „Brandul Mileniului”. Putem să ne gândim că la ora actuală, România nu mai are economie naţională, că satele româneşti în afară de declaraţii populiste sunt mai goale decât buzunarul ţăranului român. Un sondaj Insomar ne spune că 80% dintre gospodării nu au baie ori duş, iar peste 83% nu au grup sanitar în interiorul locuinţei. Singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi a rămas ţăranul, care în secolul al XXI-lea, îşi duce veacul în aceleaşi condiţii ca şi în Evul Mediu. În satele sărace locuinţele încă mai sunt bordeie, educaţia ajunge doar la nivel teoretic, iar „nivelul de trai” nu se poate compara în nici o privinţă cu al fermierului occidental. Lipsa unor programe viabile pentru dezvoltarea acestor zone – în condiţiile în care bani europeni ar fi suficienţi – întoarce în secolul al XXI-lea aproximativ 40% din populaţia tarii. Şi aceasta se întâmplă deşi peste tot se aud voci critice, experţi străini şi români care se întrec în afirmaţii şi în soluţii, dar nimeni nu încearcă, de fapt, să explice pe larg care sunt cauzele acestei situaţii, să facă ceva concret.

Aşadar se vorbeşte, se speculează, se scrie mult, în timp ce ţăranii muncesc din zori şi până seara pentru a-şi procura minimul necesar supravieţuirii. O parte din vină aparţine organului de informare publică şi anume, presa. Presa care şi-a creat în jurul său o barieră energetică negativă, impregnată într-o miasmă de erori, atât lexico-grafice, fonetice, cât şi de etică. În presa scrisă, informaţia capătă alt sens atunci când un cuvânt ales greşit poate induce cititorii în eroare, un cuvânt în minus face mesajul incomplet. Dar cele mai grave par a fi „greşelile” intenţionate, care conduc la neînţelegerea textului, la manipularea cititorului prin oferirea de informaţii eronate sau a unei perspective subiective asupra faptului prezentat. La asta se adaugă subinformarea, suprainformarea, ambiguitatea. Toate aceste erori jurnalistice sunt prezente pretudindeni în presa românească contemporană care debordează de subiectivism, de clişee şi de negativism. Se pare că presa s-a aliniat ideologiei caragialiene, potrivit căreia defectele s-ar putea corecta prin “construirea” de personaje tipice şi se încăpăţânează să promoveze mediocritatea, absurdul, penibilul şi aparenţele.

Aşadar ne confruntăm cu o telenovelă mediatică, la scară naturală menită să îndrepte atenţia populaţiei de la problemele reale. Clişeul, formula prefabricată, reprezintă materia primă a limbii de lemn. Aceasta ascunde adevăratele intenţii, deturnează atenţia, nu exprimă. Limba de lemn este o diversiune care oferă un fals sentiment de confort psihic şi intelectual. De asemenea, presa îşi atribuie puterea de a manipula masele prin încălţarea unei atitudini pur subiective în raport cu prezentarea unor persoane publice, asupra cărora aruncă voit o lumină sau alta. Se ajunge uşor la injurii sau chiar calomnii, atentând la dreptul la imagine al oricarui ins. Jurnalismul se doreşte a fi un instrument de informare şi formare a opiniei publice, însă ajunge să fie un formator al unei ceţi care duce la grave erori de logică şi de percepere a realităţii de către mase. Prin aceste erori din presă, prin promovarea mediocrităţii, asistăm la un spectacol decăzut al culturii româneşti.

Formate la graniţele culturale, subculturile sunt frecvent portretizate de media drept periculoase fiind asociate şi de multe ori chiar confundate cu delicvenţa. Nimic mai fals. Conştiinţa tinerei generaţii poate fi identificată sub forma unei expresii acute în contextul subcultural. Subculturile tinerilor folosesc anumite aspecte ale limbajului verbal (pentru a exprima solidaritatea sau comuniunea cu ceilalţi membri prin utilizarea unui limbaj neînţeles de outsideri), nonverbal (prin intermediul întrebuinţării unor gesturi semnificative numai în interiorul grupului, precum şi prin etalarea unor vestimentaţii definitorii) şi teatral (prin diferite performanţe muzicale, prin dansuri, prin istorisirea poveştilor şi a glumelor – ca forme esenţiale pentru comunicarea intergrupală) pentru a investi lumea „lor” cu sensuri reprezentative, preluând cu braţele deschise pseudoartele. Cu câteva excepţii, artiştii români n-au fost şi nu sunt oameni bogaţi şi există momente când artistul moare de foamne sub privirile contemporanilor săi. Aproape 90 % dintre români nu merg deloc la cinematograf, la operă, la operetă sau la teatru, în timp ce 52% din populaţia României nu citeşte cărţi niciodată, potrivit studiului Influenţa media asupra comportamentului electoral, realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS). Cifrele sunt unele îngrijorătoare, având în vedere că înainte de ’89 sălile de teatru erau pline. O întreagă generaţie de mari regizori şi de actori a fost împinsă către creaţii valoroase tocmai datorită nevoii de a se opune opresiunii sistemului. După căderea blocului comunist şi apariţia televiziunilor private, publicul spectator s-a îndreptat spre nou, uitând de efectele binefăcătoare ale teatrului, de nevoile primare, acute, puternice; fie de libertate, fie de ludic, fie de opinie. În prezent, teatrul încearcă să redevină ce-a fost, şi anume un factor activ de modelare socială, însă acest lucru întâmpină dificultăţi atâta timp cât stabilitatea economică, politică şi socială nu există.

„Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putinţă ca o energică reacţiune să se producă în capetele tinerimii române şi, o dată cu dispreţul neadevărului de până acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii?”

Întru totul de acord cu Maiorescu, consider că o greşeală fundamentală este încurajarea mediocrităţilor, care mişună în întreaga viaţă publică, socială, politică şi economică, propunând măsuri elaborate pompos, dar fără substrat. Cred că este necesar un aer nou în aceste planuri, dar când acest aer nou şi-a făcut simţită prezenţa, noi, românii, nu am fost capabili să-l imbrăţişăm. Principala greşeală porneşte nu de sus, cum ne place să credem, ci de jos, de la fiecare entitate, pentru că, prea scârbiţi de mizeria în care trăim, nu suntem capabili să vedem adevăratele valori. O altă greşeală, a noastră, este nerecunoaşterea valorilor. Toate valorile româneşti sunt recunoscute post-mortem şi cele mai multe datorită lansării în occident. De asemnea, o altă greşeală este încurajarea acestor forme fără fond, acestor pseudopersonalităţi, a acestor pseudovalori. După cum se observă, totul porneşte de la noi, dar ne place să ne minţim că alţii mânuiesc sforile. Totul pleacă de la ignoranţa noastră care ne plasează într-o sferă difuză, de unde nu putem vedea adevărul, de la superficialitatea cu care tratăm şi ne acceptăm soarta. Şi atunci, de ce atâta bocet? Alţii au venit cu soluţii elaborate. Eu m-aş raporta la unele simple, dar esenţiale: să fim capabili să vedem diferenţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi prejudecată, dintre frumos şi urât; să ne facem curat în propria viaţă şi mai apoi să ne băgăm să facem curat în ale altora, să ne autocriticăm, să ne autoironizam până vom scăpa noi inşine de defecte, şi mai apoi să le aruncăm asupra celor din jurul nostru. Să ne preocupăm de dezvoltarea noastră intelectuală, emoţională şi socială pentru a deveni cetăţeni integri, pentru că numai prin dezvoltarea individuală se produce dezvoltarea socială, generală.