Spre marea surprindere, cel puţin a mea, realizez că sunt pe cale să trag linie unui nou capitol de licean şi cu o mare sinceritate vă spun că încerc ca linia să fie cât mai dreaptă. Ca să nu folosesc vechea sintagmă „pe ultima sută de metri”, arunc în public cu „speranţa moare ultima!” (eşuez în inedit, din nou cunoşti replica…). Ceea ce tinde să-mi zgârie propriul orgoliu, altminteri și al altora, e cârligul aruncat de mulţi dintre cei ca mine, părtaşi ai vieţii de elev, în note “grăsunele”care iau în greutate pe zi ce trece. Risc să devin inamic pe propriul teren, dar odată şi odată tot trebuie să spun… Stres din ce în ce mai mare, ore în şir pierdute ca să recuperezi ceva ce ai pierdut demult, rugăminţi care de care mai promiţătoare cu urmări schimbătoare în bine, cel puţin aşa tind să declare cei care încearcă să ajungă mai sus în cât mai puţin timp. Fie am o atitudine greşită, fie din nou mă număr printre cei diferiţi.
Să luăm câteva exemple banale. Bunăoară „X” – un semestru întreg în fruntea clasamentului, cu note măreţe, laude de la profesori şi preocupat în mare parte de vârful pe care îl atinge pe plan şcolar. Să nu îl scăpăm din vedere însă pe „Y” – uneori constant, alteori variază, însă mereu mediu sau chiar slab şi totuşi, ca prin minune, ajunge să fie la înălţime chiar la sfârşitul cursei. Apelând la operaţii matematice banale, din Y – X obţii un rezultat negativ, ceea ce relevă că, evident, nici nu se compară munca unui elev marca „X” cu cea a unui elev marca „Y”. Şi totuşi, surprinzător sau nu, rezulatele finale ajung mereu să fie aceleaşi sau pe aproape, dar în niciun caz pe măsura evoluţiei. Şi ajung acum să-mi pun întrebarea care îmi rămâne mereu fără răspuns sau cu răspuns pe care încă nu vreau să-l accept: Cine face până la urmă diferenţa?
În fuga nebună după medii mari, căci despre asta vorbim, se pot pierde multe dintre principiile pe care o persoană le poate avea. Apelând la diferite metode, sub protecția eternului “scopul scuză mijloacele“, multe dintre ele devin în mintea mea demne de dispreţ şi aș vrea să sper că afirmaţia nu este prea drastică. Nu neg că sunt printre cei pentru care media mare contează, însă îndrăznesc să-mi scuz destinaţia şi să dau vina pe cerinţele unui sistem care selectează mai târziu dintre candidaţii la învățământul superior prin evaluare de cifre. Însă de la a câştiga pe merit un lucru, la a-l sustrage încercând să-ţi pui pe faţă masca nepotrivită, mi se pare cale lungă, sau, de fapt, având în vedere uşurinţa punerii în practică a menționatelor metode, cale scurtă. Nu-mi voi întinde gândurile prea mult pentru că, în fapt, nu am vrut decât să descarc în litere frământări împinse în colţul cu „rămân nespuse” şi să-mi închipui că o singură piesă de şah ar putea să dea mat… Însă, repet: doar să-mi închipui…
Îmi iau acum catalogul imaginar şi aştept dimineaţa unui „prezent”, din ultima bancă. Arunc pixul sub o catedră de vise şi desenez pe un portativ abrupt note mereu ascendente… pe cele de jos le ridic în gând şi le agăţ într-o cheie… Sol… a vieţii. Alege tu pumnul care-o ţine !
Problema măsurării corecte a cunoștințelor este veche și în general supusă subiectivului. Pe vremea când din 4 în 4 ani se dădeau examene conta mai puțin cum erai notat în clasă și prin urmare profesorii puteau să își construiască sisteme proprii de evaluare în care notarea nu trebuia să concindă neapărat cu cea generala, deoarece în final contau numai cunoștințele etalate la examen. Acum când s-a pornit de la premisa falsă că sute de mii de profesori din locații diferite vor acorda aceași notă pentru același nivel de cunoștințe, sistemele de evaluare au o doză foarte mare de subiectivism. Este greu să asiguri o evaluare corectă la nivel de clasa, care să poată fi extinsă corect la nivel de liceu și mai apoi la nivel național.
Mi-a plăcut articolul în primul rând pentru că ai reușit să exprimi subtil frământările prin care trec cei ce muncesc… din păcate multe din aceste dileme sunt valabile la toate nivelele legate de vârstă și stare socială.