Când ești cavaler și călătoresti hai-hui de-a lungul Pământului, descoperi peisaje care te mișcă, oameni mai buni sau mai răi, secrete ale naturii și alte minuni la care nici nu gândești. Potecile întortocheate, fără sfârșit, codrii bătrâni și de nepărtuns ascund minunile și miturile din legendele spuse de bătrâni.
Dacă ești un cavaler tânăr, plin de viață, iar orizontul stă cu brațele deschise înainte-ți, ce te poate opri să-ți iei calul și să pleci în căutarea vieții fără de moarte. O mulțime de câmpii, o mulțime de dealuri și de munți au cunoscut pașii mei. Peisaje rupte din rai s-au deschis în fața ochilor lacomi de frumusețe neprihănită. Astfel, pașii mei au ajuns să se îndrepte înspre poalele unor piscuri înzăpezite, învelite cu o pătură groasă de codri întunecați. Cum am intrat în acest peisaj sinistru – cel mai întunecat și mai misterios din cele văzute – tot timpul aveam impresia ciudată că cineva mă urmărește. Calul meu avea același sentiment probabil, pentru că la fiecare trosnitură, produsă chiar de el, tresărea și forfotea, dar subtil, pentru a nu fi auzit. Ziua trecea, iar codrii nu se mai terminau. Astfel, a trebuit să ne oprim pașii lângă un mic pârâu, lângă care domnea un stejar colțuros și bătrân, cu o scobitură în trunchi, în care am adăpostit calul mai mult decât pe mine de eventualele priviri indiscrete.
Am tras sabia lângă mine și am scos-o din teacă. Am pus săgețile în spate, chiar dacă încercam să dorm, iar arcul îl aveam la îndemână. Luna cea blajină lumina vag. Calul meu dormea. Eu nu puteam să mă gândesc la nimic, nici măcar să închid ochii, darămite să dorm. Frica de necunoscut îmi dădea fiori pe șira spinării și mă ținea încordat, gata să ripostez oricărui atac.
La un moment dat, o ghindă căzu în apropierea noastră, din coroana copacului. Niște frunze au foșnit strident, atrăgându-mi atenția. Sângele îmi galopa prin vene ca un Pegas nebun, când printre razele lunii ce se răsfrângeau până la frunziș, o namilă păroasă și gheboasă trecu repede, încercând să nu fie observată. Apa râului, ce murmura lin, arunca raze în toate părțile. Deodată, o raza se izbi de coroana stejarului, și se întoarse brusc către mine, reflectată de un ochi sticlos și lucitor. Am pus mâna pe arc și am tras fix acolo unde zărisem strălucirea ochilor. Un geamăt scurt s-a auzit și o creangă s-a rupt trosnind zdravăn, iar în fața mea, la trei pași, un vârcolac a căzut țintuit în cap. În următoarea secundă m-am ridicat în picioare, cu sabia în mână, ca după o luptă dusă pe viață și pe moarte. Picioarele și mâinile îmi tremurau din toate încheieturile. În spatele meu niște pași grăbiți se apropiau din ce în ce mai repede. Când am simțit că pașii sunt foarte aproape de mine, m-am întors repezit și cu o mișcare orizontală a tăișului sabiei, am zburat capul unei alte namile jumătate om, jumătate lup. Atunci calul meu a tresărit și, ridicându-se în picioare, a început să forfotească. Eram cuprinși de tremurul fricii și așteptam un alt atac, dar, din fericire nimic, în afară de un urlet prelung al unui lup bătrân, nu a mai perturbat liniștea de mormânt de până atunci. Dimineața cu dulcea ei lumină, ne-a pus fața în fața cu trupurile inerte ale celor două creaturî de la care am acești doi dinți și aceste două gheare – mărturie palpabilă a aventurii mele terifiante.
Astfel de întâmplări și nu numai am întâmpinat în călătoriile mele mai mult sau mai puțin imaginare. Dacă ar fi să vă povestesc despre toate fiarele, toate ielele, toate zânele și toți spiridușii din pădure, m-ați crede fără doar și poate nebun și mi-ați spune, într-un final că singurătatea m-a făcut să bat câmpii… și poate că n-ați fi așa de departe de adevăr…
Mă așteptam la un final cumplit pentru personajele tale, dar nu a fost așa.
Mie mi-ar plăcea să scrii depre zâne!
P.S.: Ce știi tu despre zâne? :))