„Les Miserables” de România

Articol realizat de Iuliana Teodor şi Georgiana Turcsanyi

Odată cu acţiunile de grevă ale profesorilor, apare ca replică în tabloide un soi de campanie împotriva cadrelor didactice şi implicit ale poziţiei pe care aceştia se situează în raport cu acţiunile la nivel înalt, privind atât reforma bugetară, cât şi noul proiect de lege al învăţământului. Se încearcă o vizibilă manipulare a opiniei publice sondată cu disiparea atenţiei de la centrul problemei, spre marginile acesteia, unde sunt situate cele din urmă mecanisme decizionale, acreditarea ideii cum că profesorii nu vor să muncească, dar sunt bine plătiţi. Pe lângă aceasta, se promovează tot mai mult ideea că profesorii sunt că un fel de caracatiţă mafiotă care reuşeste să strângă de pe urmă meditaţiilor şi a culegerilor publicate zeci de mii de euro pentru care nu se plătesc taxe. Or, dacă ar fi să ne gândim la toate breşele ce reuşesc să stoarcă ceva şi pe lângă banii primiţi legal, cred că ar trebui să începem o vendeta împotriva a peste 60% din populaţia angajată.

După ce ne-am înfipt bine colţii în „Adevărul”, metaforic vorbind, cu câteva luni în urmă, „liderul presei ieșene” ţine cu orice preţ să intre în bătaia puştii. Mai exact, în ultima săptămâna au apărut două articole tendenţioase care încearcă prin orice metodă să discrediteze corpul didactic. În momentul în care două dintre ramurile esenţiale ale unui stat, învăţământul şi sănătatea, par să intre în colaps, presa nu face, astfel, decât să instige la dezbinare şi la a distruge şi fărâma de mândrie care a mai rămas acestor oameni.

Protestele din Educaţie nu reprezintă atât decontul sărăciei, cât decontul unei minciuni electrorale, minciună comisă în toamna lui 2008, în preajma alegerilor parlamentare, când toate partidele au votat în unanimitate o lege utopică. Formatoare  a opiniei publice, presa românească, cu severe înclinaţii politice, are rolul fundamental şi principala vină în a monopoliza atenţia asupra unui fapt ce se transformă într-un scandal mediatic, menit să îndrepte privirile de la adevăratele gafe din sistem şi de la reformele eronate care sunt făcute doar de dragul de a se înregistra activitate.

Se încearcă, dându-se din ce în ce mai mult în penibil, repararea gafelor făcute. Dar „reparare” e un cuvânt mare, pentru că, de fapt, nu se atinge miezul problemei, ci se dă o spoială lipsită de valoare unor răni grave. Astfel, întâlnim tot felul de măsuri aberante, gen sistemul de coplată în medicina publică. Greșeala majoră în acest sistem este că veşnicii asistaţi sociali (şi nu mă refer aici la cei care într-adevăr au o problemă gravă), care nu contribuie un leu măcar la casa de asigurări, au dreptul la investigaţii gratuite. În acest ritm, românii vor ajunge să alimenteze sistemul medical privat, căutând şi calitate dacă tot plătesc.

Însă derizoriul a fost cel mai bine atins în momentul în care „omologii străini” ai profesorilor au început să critice greva românilor. Nu cred că putem compara nici condiţiile şi nici remuneraţia profesorilor din Canada, Marea Britanie, SUA cu cele din România, şi cu atât mai mult nici sistemele nu sunt comparabile. Amoebă versus hipopotam? Nu cred că în aceste state BAC-ul se schimbă de la an la an, şi nici că un profesor debutant câştiga mai  puţin decât o vânzătoare, neîncandrându-se, financiar vorbind, măcar în clasa socială medie.

Într-un sistem în care „analfabeţii funcţionali” ies pe bandă rulantă de pe băncile şcolii ca rezultat al unui sistem de învăţământ în care teoria nu a fost pusă în armonie cu practica, ne aşteptăm la rezultate de domeniul fantasticului şi vrem că fiecare copil să fie un mic Einstein, cu materie „restructurată”, „compresată”, căci în viziunea părinţilor cea actuală este mult prea „stufoasă şi greoaie”, chiar nefolositoare, cerându-se prin excelenţă introducerea studierii lui Shakespeare, în detrimetrul lui Crengă sau Coşbuc, întrucât crearea unei identităţi europene nu se poate contura printr-o literatură „nenobilă”.  Întrebarea care vine automat este aceea a legăturii ce se creează între materia Limbă şi literatura ROMÂNĂ şi Shakespeare, care nu este întocmai neglijat, el făcând parte din curriculum-ul literaturii universale. Shakespeare este un scriitor care necesită un bagaj puternic de lectură în spate pentru a putea fi atinsă substanţa operei lui, şi în plus, studierea lui în detaliu poate fi făcută alegând un profil de specialitate în facultate sau prin înscrierea odraslei la o şcoală din Anglia, unde e studiat aşa cum îl studiem noi, de pildă, pe Eminescu: cu atenţie şi cu patriotism. Dar, dacă mulţi dintre părinţi au convenit că o mare parte din literatura română predată în şcoli prisoseşte, cui i-ar folosi Shakespeare?

E de admirat, de altfel, că în condiţiile în care învăţam, mai facem şi performanţă. Iar părinţilor, cu riscul de a părea deplasată, le transmit că nu toţi copiii s-au născut pentru a fi profesori universitari. Aspirația nu e un lucru rău, dar poate că ar trebui să fim mai realiști. Selecţia naturală îşi spune cuvântul, iar  cei care îşi supra-estimează odraslele nu fac altceva decât  perpetueze ideea că profesorii ar fi nişte monştrii cu șapte capete, care nu au alt scop decât persecuţia şi câştigul personal.

A cui este vina pentru toate acestea? Problema este complexă și, în fond, fiecare are o partee din vină. Părinţii au impresia că dacă îşi abandonează copiii pe băncile şcolii, atunci aceasta trebuie să le asigure şi educaţie, şi stabilitate emoţională, şi „cei 7 ani de acasă”. Profesorii, având în vedere că se introduce„ finanţarea pe elev”, se văd obligaţi să oblojească comportamentele deviante pentru că un elev în minus înseamnă bani mai puţini. Şi dacă tot se vorbeşte despre sistemul francez, în care şcolile cu o mai bună promovabilitate la BAC sunt mai bine finanţate, de ce la noi se introduce „finanţarea pe elev”? Ca să perpetuăm neştiinţa? Cerem calitate, nu cantitate. Iar elevii, ei bine, cei fără o personalitate formată încă, vor alege calea mai uşoară, şantajarea pe ambele fronturi, părinţi şi profesori, ajungându-se la un haos total.

Cu toate acestea, elevii români au o caracteristică fundamentală: sunt vânători înnăscuţi. Aceşti vânători însă, se divizează în două categorii: vânătorii de note şi vânătorii de performanţă. Primii se vor ridica la suprafaţă dominând societatea românească, ca orice gunoi care acoperă o apă frumos curgătoare, cei din urmă vor domina domeniul spre care pasiunea i-a împins spre recunoaşterea celor de dincolo de graniţele ţării.