(re)Naşterea unei pietre

O carte. Cana de cafea peste o petală de lalea creaţă. Liliacul. Ciocolata. Scrisoarea ta. Toate se iubeau pe măsuţa din faţa mea, însă eu îmi legănam sufletul în scaunul de măr, prevestitor de scorţişoară.

Suflet,

Am rupt foi şi am rescris nopţi la rând ca să pot măcar titlul să-l scriu cu delicateţea ta. Să-ţi fi spus  „draga mea” ar fi fost prea străin, iar „iubito” parcă nemeritat pentru mine. Te numesc „suflet” ca să ţi-l redau.

Şi parcă începutul nu sună tocmai a sfârşit.  Ai citit şi tu? N-aş fi crezut că va scrie vreodată. Nu cu peniţă de vânt albastru. Suflet? Pare să-mi pulseze înlăuntrul şi mă întreb ce-o fi dacă perniţă cu simţiri eu n-am.. Ori poate să nu-l cred?

Ţi-a fost vreodată dor de o imagine  pe care nu ai văzut-o  dar ştii că e posibil să existe? Sau poate de un zâmbet? pe care să nu-l fi văzut, dar pe care să-l bănuieşti existent într-o seară în parcul cu buturugă uriaşa în mijloc. Mie da. Ţi-am văzut buclele mai negre. Ochii mai migdalaţi. Îţi uram unghiile roşii şi închipuirea  lor m-a făcut să le iubesc. Şi rochia. Ştii  tu rochia albastră? Ţi se juca cu umărul şi triumfa mereu lăsându-l gol. Iar ei..ei te sorbeau şi ajungeam mereu să-ţi spun s-o porţi numai în casa mea. Acum mă rog să te îmbraci mereu să pot s-o văd prin ochii lor.

Mi se împleticea în gând şi respiram mereu profund.   

De ce ai venit, nemernice?! 

Aş putea să-ţi iubesc cuvintele aşa cum îmi iubesc cărţile parfumate. Însă cărţile mele-s ca să mă hrănească când plouă. Când fug prin iarbă. Când îmi mânjesc coatele cu cireşe sau poate când îmi prăfuiesc roşeaţa unghiilor prin praf. Cartea ta vreau să-i dea pietrei viaţă. Să fie reală. Lorelei să fi iubit cu adevărat, iar parfumul teilor să aibă cu adevărat efect. Să mă trezesc din somnolenţă cu strania senzaţie că a rămas ca o casa cu ferestrele şi uşile deschise prin care a trecut parfumul teilor şi că nu mai poate închide nici uşile, nici ferestrele, şi că astfel mereu va trece vântul şi parfumul teilor. „O zi de mai şi un tango nu cred că fac paşii foarte bine, însă eu ştiu că mie trupu-mi dansează şi nici măcar nu se mişcă.

€œÎntâmplarea se împletea din două fire.”

Am desenat şi rochia şi mâinile şi părul. Am desenat femeia cu ochi migdalaţi şi am suflat deasupra praf de vânt.  I-am făcut tocurile înalte şi ascuţite pentru că o văzusem călcând şi agăţând de ele mormane de amintiri. A convins  hazardul să-i devieze drumul  si … a adus-o tot la mine. Ar fi durut teribil să ştiu ca nu-mi iubeşti cuvintele. Nici sufletul. Nici trupul. Însă  ochii-ţi dansează odată cu literele şi pietrei îi curge sângele. I-am redat viaţă şi tu nici nu ştii. Suflet şlefuit.

Sfărâmasem frunze şi-mi inverzisem mâinile. Şi mintea. Şi sufletul renăscut. Râdeam cu dinţi proaspeţi şi totuşi cu privirea stagnată în orizont. Priveam din nou sus, iar ochii nu mai simţeau durere dacă priveau cerul. Iubeau albastrul lui aşa cum El iubea albastrul rochiei. Botezasem întâmplareaœ„(re)Naşterea unei pietre”. Are să fie un capitol al unui nou roman.

Termin scrisoarea după alte nopţi ca să pot să ating frumuseţea ta de data asta. Rămân cu mâna cioplită şi cu  peniţa zgâriindu-mi foaia.  Mă limitez la firesc. Am fost important şi am ales să devin nimeni. Ai fost importantă  şi aleg să rămâi.

Cu  puterea unui ser ,

Eu!

O isprăvise şi isprăvisem şi eu. Nici cafea. Nici soare. Nici vânt. Venise una din nopţile în care scrisese el. Eu tot în scaunul de măr stau.  Cu un colţ de pe undeva din cer o să încerc să îi răspund. Însă o să îi scriu pe o foaie neagră, ca să vadă albul literelor. Suflet imaculat. La sfârşit o să pun un P.S.  În una din cărţile mele scria Te iubesc.