Rezolvarea oricărui impas

Un domn îmbrăcat în pantaloni gri. Purta o camaşă albă în carouri. Se asorta cu o cravată subţire şi o curea bleumarin. Privea cu albastrul irişilor pe geam…

În primăvară, pe o bancă, lângă terenul de joacă un copil se bucura de îngheţata sa la cornet, îngheţată de căpşuni. După savurarea ei rămase aţintit cu văzul şi deodată, fără să fi deranjat pe cineva, se trezi cu o mângâiere mai puternică din parte unei doamne. În realitate nu se trezeşte, nu are nici măcar o reacţie,  priveşte continuu în aceeaşi direcţie ca şi până atunci. Copilul cercetă doamna care era de data asta îngenuncheată lângă bancă cu mâinile în jurul său. Domnul nostru nu înţelegea mare lucru, cum, de altfel, nici eu nu am înţeles atunci!

În următoarea zi, pe terenul de joacă, acelaşi copil avu o îngrozitoare durere de picior în timpul antrenamentului. Acest copil (am uitat să îţi spun) avea numeroase premii la campionatul de baschet, cu echipa în care juca deşi nu era decât un junior. Toate aceste simptome erau supravegheate de domnul de la fereastra ce dădea spre terenul de joaca. El era un tânăr medic care analiza toate detaliile persoanelor, deoarece considera că toate se întamplă dintr-un motiv anume, că toţi gândim şi acţionăm într-un fel anume, involuntar, pentru a atrage atenţia asupra noastră. Constatase cu stupoare că micul lui personaj nu avea nevoie să atragă atenţia pentru că era deja  în centrul tuturor privirilor. Se contrazicea spunând că sigur îşi doreşte şi mai multă atenţie. De fapt cel mai tare îl rodea pe medic faptul că nu ajunsese încă la o concluzie, că încă nu ştia ce are copilul. În decursul a mai multor zile îl analiză, încercând să descopere misterul. Era aşa prins în vrajă, spunea mereu câte ceva, nu tot, despre această enigmă. Şi mie mi-a povestit!
Într-o dimineaţă, pe când medicul se întorcea de la alergat, se întâlni cu baiatul. Avea ocazia să îl examineze de mai aproape. Avea ochii albaştri, inundaţi de o melancolie necunoscută. Buzele vinete zâmbeau, totuşi, uşor. Părul de culoarea lemnului ud îi dădea impresia că seamănă cu el. Această întâlnire îl zbuciumă. Nu înţelegea de ce ar semăna cu el. Ce legatură ar fi putut avea cu el? I-a părut rău că nu i-a vorbit aşa că a început să se gândească necontenit la o abordare. Avea emoţii, nu înţelegea de ce. Doar vorbise cu atâţia copii.  S-a hotărât să se întoarcă. Mergând încet spre copil, auzi o bătrână, o bătrână din acelea care ştiu tot despre vecini, sau îşi dau cu părerea fără a cunoaşte prea multe. O bătrănă din acelea cum sigur ai şi tu prin zona unde locuieşti. Ea spunea către o altă doamnă: „Băiatul are o boală incurabilă, o boală care te transformă în sălbatic. Are epilepsie!”. O spunea cu atâta convingere, încât interlocutorul său nu se îndoi. „Ce? De unde ştie că epilepsia este incurabilă? Epilepsia te transformă în sălbatic?”. Interlocutoarea bătrânei nu se îndoi, dar medicul da.

Se întoarse acasă, fără a-şi îndeplini ţelul. Era speriat şi nu înţelegea de ce; de fapt nici acum nu înțelege de ce. Nu avea nicio legătură cu el. Sau poate avea. Faptul că era medic putea avea o legătură. A luat o foaie şi a scris mai mult pentru a fi sigur:

1. convulsie de tip privire fixă şi pierdută timp de câteva secunde;
2. muşchi rigizi;
3. buze învineţite;
–  simptome de  epilepsie

O zări pe fereastră pe mama „pacientului” şi se hotărî brusc că trebuie să discute cu aceasta. În scurt timp era deja lângă bancă. O femeie frumoasă îi răspunse la salut şi acesta se aşeză pe bancă la îndemnul ei. O întrebă despre multe lucruri până când ajunse la subiectul care îl interesa pe el: „copilul”. Femeia îi confirmă. „Medicii spun că are epilepsie”. Află că nu urmează niciun tratament: „Nu vreau să îl sperii şi mai tare cu atâtea pastile care nu vor avea niciun efect. A fost foarte speriat când a fost internat în spital.” Medicul o privi fix şi spuse totul repede, rugător şi în acelaşi timp încercând să tragă un semaln de alarmă: „Dumneavostra nu ştiţi că dreptul la informare este cel mai important? Poate copilul dumneavoastră are epilepsie, dar asta nu înseamnă că toate formele epilepsiei sunt incurabile. Unele tipuri de epilepsie , apărute în copilărie, dispar odată  ce copilul  ajunge la adolescenţă.”

Doamna observă brusc asemănarea fizică dintre medic şi copilul ei. El se ridică, îşi luă la revedere politicos. Plecă. Era foarte supărat pe această situaţie, pe această doamnă, pe acel băiat şi chiar pe bătrâna care, într-un fel sau altul, îl „informase” despre boala copilului.
 
După un an de la întâmplare a apărut în ziarul pe care îl citea medicul în fiecare zi un articol cu titlul „Voi fi recunoscatoare toată viaţa medicului Rareş Alexandrescu”. Rareş Alexandrescu era el. Citise articolul pe nerăsuflate. Mulțumirile îi erau adresate. Își aminti că el a îndemnat-o pe doamna aceea să meargă să se informeze. Că, de fapt, copilul avea acel tip de epilepsie de care vorbe el.
 
Articolul se încheia cu vorbele doamnei: „CEL MAI IMPORTANT LUCRU ÎNTR-O ASTFEL DE SITUAŢIE ESTE INFORMAREA. INFORMEAZĂ-TE ŞI POŢI ÎNVINGE ORICE!”
 
– Ţi-am povestit toate acestea pentru că ştiu că şi tu eşti într-un impas.
– Tu nu te numeşti Alexandrescu?
– Ba da. Sunt soţia domnului doctor Rareş Alexandrescu.