Apoteoza

„Eu sunt un strop de suflet […]”

(Lucian Blaga – Lacrima și raza)

Cred că aş fi fost în stare să stau cu pagina albă, scrijelită-n nimic zile, săptămâni sau poate chiar luni întregi.

– Un elevator, vă rog! Astăzi extragem cuvinte. Stau pe holul limbii de ceva timp şi mi-e să nu se întoarcă în suflet. Ah! Şi pianul .. vă rog nu uitaţi pianul; mi se termină cerneala, iar clapele negre sunt jurnalul derutei mele.

Sticla cu apa, cana de cafea, cartea deschisă la jumătate, cu faţa în jos, pe marginea măsuţei din lemn de sticlă. Te uiţi la mine de parc-aş fi înşiruit cine ştie ce fire de sânge pe albul imaculat. Ia foc şi se face cioburi. Atât. Fascinantul joc de cuvinte. Şi când te gândeşti că-mi trebuiau două mâini să ţin cana şi încă două ore ca să termin cartea.

Tu nu ştii să scrii decât noaptea.

Ce festin pentru tine! Să ştii că ziua mă poţi devora fără să am puterea măcar de a-ţi întoarce spatele, darămite să-ţi strivesc pornirile. “Imi pare rău!” Îl potriveşti mereu cu o uşoară înclinaţie a feţei, atât cât să-ţi lumineze luna numai partea dreaptă. Ştii tu, încă de când eram mici, că atunci când se întâmplă asta te îmbrăţişez repede ca nu cumva să-mi vină să te plesnesc de furie. Furie că nu pot nici măcar să mă prefac că sunt furioasă pe tine. Şi apoi melodia. Ştii că analizez versurile şi le desluşesc cu o pricepere nebănuită, încât de fiecare dată eşti mulţumit că reuşeşti să-mi spui “te iubesc” într-un mod discret. Clipeşti şi e momentul pentru care sufăr o săptămâna dacă-l ratez. Pentru că eşti cald şi tandru şi eşti .. tu.

– Ieri bătea vântul şi îmi aducea tot părul în faţă şi eu ascultam melodia aia de la tine şi fredonam şi …

– Respiră! îmi spune zâmbind şi luându-mi faţa în mâini, ştiind probabil că iar o să vorbesc  mult şi tot din cauza unui exces de vise şi a unei cafele dulci.

– Dar …

Pornisem cu acelaşi vânt în spate şi atârnam de mâna lui abia respirând. Începuse să fredoneze şi el şi se uita la mine cu coada ochiului, zâmbind şi gata să-mi sărute fruntea. Ştia că urmează să fac ochii mici, o încercare mereu eşuată de a-l ameninţa.

Nu poţi să nu te îndrăgosteşti  de o franţuzoaică. Nu mi se par cele mai frumoase femei, dar sunt mai mult decât sigură că sunt singurele cu adevărat frumoase când fumează. Cu degete lungi şi subţiri, cu un păr uneori prins cu un elastic ros – de atâta joc de degete,  ori poate de atâta fum – atât de naturale în lupta lor de a-l face să stea cuminte după ureche. Alteori şi-l lasă pe spate, răspândind pretutindeni miros de Van Nelle impregnat. Sunt, poate, singurele care sărută cu  buzele lor portocalii ţigara cu aceeaşi pasiune cu care sărută un bărbat. Sau cu aceeaşi indiferenţă. Le fumează până la jumătate şi le strivesc în scrumiera de sticlă, începând alta fără nicio remuşcare. Se îndrăgostesc de pictori, scriitori, fotografi şi alte tipuri de „eroi”- căci sunt eroi o dată ce salvează în litere şi imagini tot ce se poate pierde – fiind fericite că în mare parte stau singure, împânzind cu parfumul lor malurile Senei.

Iar. Mă fixezi cu aceeaşi privire de maniac şi mă laşi suspendată pe peretele din camera goală. Cel puţin fizic. Ca o dâră de fum ies din mine şi mă aşez în faţa ta, la aceeaşi  măsuţă din care tu crezi că au mai rămas doar cioburi. Şi scrum. Încremeneşti de parcă nu ai fi obişnuit cu mine în două locuri. Întocmai ca o franţuzoaică îmi scot ţigara şi o nivelez de la filtru până la capătul celălalt. Nu că aş face o artă din asta, ci doar iubesc chipul tău când pe lângă atâtea certitudini ai şi întrebări. Nici măcar nu fumez. Spui ceva ce cu greu înţeleg şi ca să nu mă trădeze neîndemânarea tuşesc de parcă m-ai amuza. O strivesc de masă şi pretind că aş putea să tac. În timpul ăsta îmi înfig degetele într-o portocală care în contextul de faţă ar putea juca foarte bine rolul unui drog. Oricum tot ce ţine de tine provoacă dependenţă.

Parcă mă simt .. slăbită. Îmi sunt mâinile atât de grele şi parcă nici diacritice nu mai am. Reuşesc într-un final să deschid ochii şi mă văd împrejmuită de mâinile tale. Un parfum cu nuanţe albastre, difuz împrăştiate în mine. Parcă îmi revenisem dintr-o anestezie.

– Îmi pare rău…

Nu era lună şi de data asta mă îmbrăţişai tu. Ceasul indica mai mult de-un veac, iar îmbrăţişarea era mai a mea ca niciodată.

„Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti?”

Mă întrebase cu atâta dragoste încât aveam impresia că mă iubeşte pentru prima dată.

„Ce gînduri are soarele cu noi – nu ştim, dar suntem doi.”

Îi sărutasem lacrima din colţul ochiului şi îndrăznisem să cred că până când dispare soarele noi doi o să avem destul timp să ne iubim.

P.S. Cărţile spun despre cei doi că au fost nevoiţi să găsească altă unitate de măsură pentru dragoste, pentru că depăşiseră Soarele. „Destul” nu a fost de ajuns.