Revoltă

Mă gândeam că ar trebui să trec de la proză la versuri. Versuri dictate de unghii nemachiate cu şiraguri rare de suflet… versuri pentru tine, în care să rimeze fiecare sentiment al meu, cu fiecare pată de culoare de pe aripile fluturilor din stomac. Cei care îşi fac simţită prezenţa ori de câte ori îţi zăresc hainele de simplitate cu care eşti învăluit.

E uşor de remarcat un suflet încălţat cu cizme educate şi îmbrăcat în cuvinte fosforescente scrise cu cerneală de stele. Un suflet care ascultă muzică zgomotoasă imperceptibilă la căşti imaginare, în timp ce îşi scufundă imaginaţia de sânge în gânduri de hârtie. Acum scriu pentru că am stilou… stilou fabricat de memoriile unui „el” ori de câte ori fluturii îmi sunt nemulţumiţi.

Şi totuşi… ador felul în care umbrele privirilor noastre se întretaie ritmic şi îşi îmbrăţişează trupurile devenind un tot. Venerez şi unica iluzie a unui zâmbet inexistent pe care o oferi indiferent, dar pentru care aştepţi răspunsuri periodice.

Îndrăgesc ideea de a-mi oferi senzaţii dureroase care nu fac decât să mă convingă că vreau mai multe astfel de senzaţii. Rămân în spaţii nedefinite în care eşti doar tu. Acelea sunt momente din care îmi doresc să nu revin prea curând.

Şi încă ceva: am gravat pe pleoape chipul tău. Nu închid ochii pentru că presimt că nu i-aş mai deschide… totuşi clipesc de exagerate ori.

-Am ce călca!

 Nu: e acelaşi suflet pe care l-ai călcat şi data trecută.