O zi ca oricare alta…

Premiul I – la concursul „Iubirea la români”

Doar încă o zi ca oricare alta. Nimic deosebit, cu excepţia exploziei de culori ce se afundă în infinit. Se termină una din penultimele zile ale lui făurar, începe primăvara, renaşte totul. Aş vrea să renasc şi eu. Stau şi privesc pe geam cum se scaldă soarele în tăcere. Mă uit în jur, caut sticla de whisky, îmi mai torn un pahar şi mă arunc în fotoliu. Aerul rece intră prin deschizătura ferestrei şi inundă uşor camera. De pe fotoliu pot vedea apusul. Mă fascinează atât de mult! Culorile, senzaţia pe care mi-o produce sau poate ideea în sine, că ceva atât de frumos poate dispărea doar pentru că i-a trecut vremea, ar putea fi pentru mine punctul de atracţie. Sau poate doar amintirile, ele sunt cele ce mă leagă de apus. Zilele de vară, plimbările sub focul ce cuprinde cerul, mâna ei rece care mă strângea, buzele vişinii ce se spărgeau, într-un zâmbet pueril… O, Ana, ce dor îmi este de tine! Mai iau o gură de whisky, sticla este deja pe jumătate.

S-a dus, nu mai este urmă de soare pe bolta cerului, doar o urmă a ceea ce a fost. Blestem trecutul, vreau să nu fi fost niciodată. Simt că golul din mine se măreşte cu fiecare zi ce trece. Când a plecat, mi-a spus că nu mai poate continua să vadă cum geniul meu este stins de mediocritatea prezenţei ei. Am rugat-o să nu plece, i-am spus că o iubesc. Atunci a venit în faţa mea, i-am simţit respiraţia caldă. Ochii ei mari şi negri de căprioară tremurau şi mă priveau pierduţi, spunându-mi că apusul va fi ceea ce ne va lega pe veci. Ploua şi frigul îmi intra în fiecare os, simţeam cum îngheţ şi ştiam că nu va mai veni niciodată. Ana m-a mângâiat uşor şi a plecat, dar am prins-o de mână şi am tras-o înspre mine. „Rămâi…” Ana s-a desprins din strâmtoarea mea şi … Nu m-am uitat cum a plecat, mi-am coborât privirea în pământ, simţeam cum picăturile se preling pe chipul meu transformat de la durerea ce se împrăştia în mine. Eram pierdut. Am stat aşa câteva minute, apoi am plecat şi eu.

Încă am un rictus când mă gândesc la ziua aceea rece de decembrie. Ce mâini reci avea Ana, şi ce chip frumos! Îmi mai torn un pahar de whisky şi mă îndrept spre canapea. Îi iau mâna, care este chiar mai rece decât de obicei. Ochii negri îi sunt pierduţi, îndreptaţi spre apus. Da, copila mea, ţi-am promis că vom muri odată cu soarele. Îi dau drumul la mâna ce cade încet, albă precum marmura. Simt nevoia să îi sărut buzele vinete, să strâng acel trup lipsit de suflu la pieptul meu cald. Nu regret ceea ce am făcut, căci… „ cei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

Şi ştiu că mă iubeşti Ana, ştiu! Ştiu!…

Strâng atât de tare paharul în mână încât îl scap jos. Mă uit în calendar. 24 februarie 1975. În ziua aceasta, mă voi reuni cu Ana, şi veşnicia va fi a noastră. Mă duc înspre birou, scot din primul sertar un cuţit. Este ziua de Dragobete şi ţin minte de la bunica că tradiţia spune că pentru a vă uni pe vecie trebuie să vă tăiaţi şi să lăsaţi sângele să curgă. Am luat mâna rece a Anei şi i-am făcut o tăietură, iar acum mă tai pe mine. Simt sângele cum curge mai puternic prin mine. O iau în braţe şi mă aşez lângă ea, strângând-o de mână. Văd sângele cum curge pe parchet.