Gânduri despre viitor

Şi stau şi mă gândesc şi încă nu ştiu sigur. Şi totul e-n mişcare şi parcă totul stă. Cum poţi şti oare? Şi toată lumea şi tot ce mişcă ştiu unde. Şi parcă numai eu nu. Şi totuşi, parcă nici n-ai unde. Şi daca ai, pentru ce? Şi dacă ştii de ce, nu ştii cum. Şi parcă nu eşti numai tu, şi parcă toţi sunt la fel. Şi te întrebi şi cauţi şi stai şi te gândeşti. De ce? Că parcă niciodată nu te ajută. Şi stai şi totul se mişcă şi numai tu rămâi. Şi parcă nimic nu mai e la fel, dar parcă nimic nu e mai bine. Şi-ai vrea să faci ceva şi parcă nu ştii ce. Şi daca ştii, chiar crezi că o poţi face? Şi dacă crezi, de ce? Şi totul se schimbă şi nimic nu mai e la fel. Şi încă mai vrei? De ce?

O viaţă avem şi o viaţă o petrecem descoperind ce vrem să facem într-o viaţă. Şi viaţa trece şi întrebările nu îşi găsesc răspuns. Şi totuşi, omul pune din ce în ce mai multe, firea umană nu lăsă gândul să zboare, îl înlănţuieşte în mii şi mii de „dacă”, „de ce” şi „oare”. Şi gândul e într-o continuă agonie şi luptă şi la un moment dat cedează. Şi cade pradă şi se chinuie. Şi tremură sub mii şi mii de întrebări. Şi oboseşte şi pleacă departe şi caută şi se întoarce.. şi niciodată nu găseşte. Şi parcă uneori se mai calmează şi de multe ori se amăgeşte. Şi stă şi se reface, îmbătat de o linişte enigmatică. Şi parcă când se linişteşte şi liniştea şi calmul se spulberă şi se năruie şi totul dispare şi întrebările revin şi totul e ceaţă şi totul e vânt şi furtună. Şi câmpul liniştit şi crângul cu melodii ameţitoare au dispărut demult, au dispărut odată cu venirea furtunii. Şi ea e rece şi freamătă şi totul în jur e spulberat. Şi dacă nu-i nimic în jur? Şi dacă nu-i nimic? Şi nu-i, dar ea tot trece şi tot distruge şi ia cu ea tot şi nu lasă nimic. Şi din nimic rămâne gândul. Şi gândul nu dispare niciodată. Şi construieşte din nimic „oare” şi „ce”. Şi uneori, cu puţin regret, adaugă şi „dacă” şi „poate”. Şi când crede că a terminat, adăugă şovăielnic şi puţin „cum”. Şi când totul se apropie spre final, creează şi „de ce”. Şi totul se cutremură şi parcă nu mai ştii cum, şi oare şi dacă şi ce. Şi vântul se apropie, şi furtuna vine. Şi totul dispare. Şi din nimic nu rămâne decât gândul.

Şi astfel toată viaţă te întrebi, construieşti, dărâmi şi te amăgeşti. Şi poate unele mai mult decât altele. Şi poate unele deloc. Şi când totul pare bine şi când totul pare tot, totul devine nimic şi totul dispare când ceaţa se ridică. Şi furtuna nu face rău, furtuna ajută. Furtuna ghidează gândul şi îl duce spre nimic. Şi pare că nu ajută. Pare că dărâmă tot şi dăunează. Dar dacă nu e nimic de dărâmat? Dacă spulberă doar iluzii? Şi tu rămâi aşa şi stai si te întrebi.. ce? Şi oare cum? Şi dacă, de ce?

overthinking_by_4degrees

Share Button

Lasă un Răspuns

CAPTCHA

*