Pentru credincioşi, ca şi pentru necredincioşi, Crăciunul este sărbătoarea bucuriei, a belşugului, a generozităţii şi a familiei, o sărbătoare mult aşteptată şi trăită cu o intensitate maximă. Dar, dincolo de belşugul meselor, de comuniunea cu cei dragi în jurul brazilor împodobiţi, Crăciunul poartă în sine, semnificaţia Naşterii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Acest moment prin care veşnicia atinge timpul este marcat în mod istoric printr-o „frângere” a timpului în două perioade : „după Hristos” şi „înainte de Hristos”. Această distincţie presupune o sacralizare a timpului care este similară unei noi creaţii, căci de la Naşterea lui Hristos, timpul nu mai curge „rectiliniu şi uniform” de la naştere spre moarte, ci de la naştere către viaţa veşnică. Universul întreg cunoaşte în acest moment o restaurare după căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, Hristos fiind numit, în acest sens, şi Adam cel Nou, iar Maica Sa, Noua Evă. Această restaurare a lumii se realizează prin unirea veşniciei cu vremelnicia, a cerului cu pământul, fiind redată în mod simbolic şi în icoana Naşterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Icoanele ortodoxe prezintă dincolo de forme şi culori înţelesuri mai adânci redate prin simboluri, ele fiind adevărate texte ce pot fi citite cu ochiul minţii. Decriptarea imaginii Naşterii Domnului ar putea pleca de la cele trei planuri orizontale: cel superior, ceresc, cel intermediar, divino-uman şi cel inferior, pământesc, unite prin verticala formată din coborârea stelei deasupra mormântului, a peşterii cu Pruncul Iisus Hristos şi a Maicii Domnului. Planul superior este compus din cete de îngeri, aşezaţi ca într-un cor, cu mâinile îndreptate către cer, slavoslovind Naşterea lui Dumnezeu pe pământ. Bucuria şi intensitatea cântului lor este dublată de bucuria exprimată de păstori la auzul veştii Naşterii Mântuitorului lumii. În partea dreaptă a imaginii, în planul de mijloc, vedem exprimată această bucurie în imaginea păstorului care cântă din caval, adeverind că în acest moment „cerul şi pământul în cântec răsună”. De asemenea, putem observa că aici este prezent simbolul smereniei: păstorii, oameni simpli primesc revelaţia întrupării direct de la puterile cereşti şi, pentru că au credinţa necesară şi curăţia inimii pot să se bucure de acest eveniment şi să pornească să se închine micului Nou Născut. În timp ce ei se închină primii, magii de la răsărit, din Persia, după un lung drum, călăuziţi de stea, ajung şi ei, în sfârşit, la Betleem. Apariţia stelei, elementul cheie al planului ceresc, nu este explicabilă printr-un eveniment astronomic ce a coincis cu Naşterea Domnului. Acest lucru este susţinut de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că ea nu se vedea doar noaptea, ci şi ziua, în amiaza mare, strălucind mai putenic decât soarele, se oprea când magii se opreau şi pornea iarăşi când ei porneau, coborând apoi deasupra locului unde se născuse Pruncul. Aşa o vedem şi noi pictată în imagine, coborâtă deasupra peşterii Mântuitorului. De asemenea, în icoană, ea este purtată de o rază de deasupra ei, raza aceasta simbolizând unitatea fiinţei divine, dar şi faptul că steaua îi conducea pe magi ca o putere ce ascundea o raţiune divină. Închinarea trebuie să ne-o închipuim, ea nefiind ilustrată în această icoană, închinare prin care păstorii îi aduc lui Hristos în dar inimile lor pline de credinţă şi smerenie, iar magii daruri de aur, smirnă şi tămâie, simboluri împărăteşti. Această închinare mai simbolizează şi raportul dintre cunoaşterea omenească, nedesăvârşită, şi o cunoaştere superioră: învăţătura adusă de Fiul lui Dumnezeu, pe care magii au văzut-o ca lumină pusă de Dumnezeu în sufletul lor. Acest lucru este susţinut de Sfântul Ioan Gură de Aur care se întreaba : „De n-ar fi fost aşa, nici nu i-ar fi arătat Pruncului o cinste atât de mare, când toate cele din jurul Lui erau sărăcăcioase. Nimic din cele văzute de ei nu era strălucitor şi mare, ci o iesle, o peşteră şi o Mamă săracă. De aceea nu i-a smintit cele văzute, nevenind la El ca la un simplu om, ci ca la un Dumnezeu şi binefăcător”. Peştera simbolizează lumea pământească, lumea căzută, marcată de păcat, de întuneric, amintind întucâtva de mitul peşterii lui Platon, dar ea comportă şi o bogăţie de simboluri creştine. Fiind prin evenimentul prezent sălaş al Naşterii Domnului, ea este în acelaşi timp şi peştera mormântului, aşa cum în cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sfântului Altar simbolizează de Crăciun peştera Naşterii, iar la Înviere peştera Mormântului. Acest lucru explică şi de ce, în icoană, Pruncul nou născut nu este înfăşat în scutecele, ci în giulgiu, iar în loc de iesle este pus într-o raclă. Se poate spune şi că drumul lui Iisus în această lume pe care a transfigurat-o s-a desfăşurat între peştera Naşterii şi cea a Mormântului. Este interesantă şi prezenţa animalelor în peşteră, a celor necuvântătoare, arătând că întreaga creaţie a cunoscut înnoirea adusă prin Naşterea lui Hristos: peştera ca sălaş care-L primeşte, iar animalele ca fiinţe ce-L încălzesc, astfel încât, de la regnul mineral, la regnul vegetal şi cel animal, toate cele create primesc vestea mântuirii lor. Boul şi asinul, conform celor mai mulţi interpreţi, trimit la profeţia lui Isaia 1, 3: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi măgarul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe”. Astfel, cele necuvântătoare, nesupuse păcatului prin lipsa lor de libertate, suferă influenţa acestuia din cauza omului păcătos, dar sunt şi cele care primesc mântuirea mai uşor decât el. Prima spirală a icoanei ce cuprinde pe îngeri, apoi pe păstori, magi, stea, Prunc se închide aici, urmând ca firul descrierii să treacă la Maica Domnului, reprezentată central între planul divino-uman şi cel pământesc, poziţie explicabilă prin rolul său în istoria mântuirii: aceea de Născătoare de Dumnezeu. Acest aspect teologic este subliniat prin dimensiunile reprezentării Sale: este cel mai mare personaj al icoanei, dar şi prin încadrarea siluetei Maicii în culoarea roşie a hlamidei pe care este aşezată. Halmida era o mantie împărătească sau arhierească purtată de bizantini, prin prezenţa căreia aici este redat statutul Maicii Domnului de Împărăteasă a Cerului şi a Pământului. Maica Domnului este pictată, de obicei, cu trei stele: două pe umerii veşmântului şi una pe cap, stele ce simbolizează fecioria Maicii Domnului înainte de Naştere, în timpul Naşterii şi după Naştere. Legat de acest subiect al fecioriei Sale, este pictată următoarea scenă a convorbirii lui Iosif cu un personaj obscur. Unii interpreţi consideră că acest personaj este diavolul deghizat în păstor care îl ispiteşte pe Iosif cu neîncrederea în posibilitatea ca o fecioară să devină mamă. Din ipostaza meditativă a lui Iosif vedem că acesta este pe cale să se lase convins de acest argument conform căruia, aşa cum toiagul uscat nu poate odrăsli, nicio fecioară nu poate naşte şi de aceea Maica Domnului are îndreptată privirea spre el, încercând parcă să-i îndepărteze această neîncredere. Comparativ cu planul superior în care păstorii primesc cu încredere vestea naşterii lui Mesia, vedem că în registrul pământesc, mai îndepărtat de cel divin, puterea credinţei scade şi apare ispita. Prin urmare, fără credinţă şi ajutor divin, unele lucruri rămân fără de înţeles pentru raţiunea umană. Scena din stânga jos completează registrul îndeletnicirilor omeneşti cu scăldarea Pruncului. Cele două moaşe, Zelemi şi Salomeea, aducând apă din râul din apropierea peşterii, îl scaldă pe Noul Născut. Această scenă, controversată şi ea din cauza ideii că Pruncul, născut fără de păcat, curat fiind, nu are nevoie să fie scăldat, a făcut ca ea să fie scoasă din unele reprezentări iconografice. Dar, conform Sfintei Tradiţiei, scena relatează un adevăr susţinut de Biserica Ortodoxă în luptă cu ereziile prin care se susţine realitatea întrupării Mântuitorului. Mântuitorul a luat un trup real, asemenea nouă oamenilor, dar fără de păcatul strămoşesc din Fecioara Maria, iar aici, în icoană, vedem cum El este supus spălării după obiceiul pământesc. Fără acest trup real Hristos n-ar fi putut să-şi asume condiţia umană şi nici nu ar fi putut să realizeze mântuirea neamului omenesc. Prin urmare, icoana conţine o complexitate de idei şi de emoţii ce se nasc din întrepătrunderea cerescului cu pământescul şi din desfăşurarea graduală a sacrului către profan, toate planurile punând în evidenţă elementul central al icoanei, Pruncul Iisus Hristos. În încheiere, pentru că se apropie sărbătoarea Crăciunului, doresc să vă urez ca închinarea la această icoană a Naşterii Domnului cu care preotul ne trece pragul casei să vă prilejuiască aceeaşi lumină şi aceeaşi bucurie pe care a prilejuit-o magilor sau păstorilor închinarea la Pruncul Iisus Hristos ! Sărbători fericite !
Comentarii recente