Dialog interior

Cum lipsa de bani nu te face sărac sau lipsa de prieteni nu te face neprietenos, la fel și faptul că ești mort fizic nu înseamnă că ești mort spiritual și faptul că ești un om care persistă în singurătate nu te face singuratic. Din punctul meu de vedere, omul nu e niciodată singur. Omul e un sistem biologic integrat și nimic în mediul interpersonal nu se întâmplă fără știrea lui. Însă omul se deprinde să-și disperseze gândirea în gândire pe care o aplică în relațiile cu oamenii și gândirea analitică / critică, pe care o aplică pentru a-și ordona gândurile interioare, pentru a-și forma propria viziune, orientare asupra lumii și a tot ceea ce se petrece în jurul tău. Și… (ceea ce e mai important!) omul este o ființă care nu poate exista fără comunicare! Când se află în societate comunică cu oamenii, iar când rămâne singur… comunică cu el însuşi. E timpul când își adună gândurile și începe a le sorta în liniște. Eu, personal, iubesc să cuget. Îmi face plăcere să mă descopăr pe mine, iar descoperirea de sine, pe cât sună de mistic și deloc logic, consider că e una din preocupările de bază ale oamenilor ordonați.

A devenit atât de obișnuit faptul că cercetăm și cunoaștem lumea ce ne înconjoară, încât majoritatea oamenilor nu mai cred în ei înşişi. Ceea ce mă pasionează, de fapt, ceea ce reprezintă și va reprezenta mult timp o problemă pentru mine sunt chiar… Eu! Port zi de zi dialoguri cu Eul meu interior. Nu îl pot înțelege niciodată pe deplin. Îl cert mereu pentru că nu are de unde să-mi dea niște răspunsuri concrete despre viață, despre tot ceea ce se petrece în jurul meu, despre mine. „Care este sensul vieții?”, „Pentru ce trăiesc?”, „Care e rolul meu pe Pământ?” – sunt doar câteva întrebări care mă duc, prin gândire, în labirint. Atunci, în acele momente, încep a mă cunoaște pe mine. Mă mir de modul cum funcționez eu. Mă examinez. Nu pot să-mi închipui câtă străduință a depus Dumnezeu la crearea mea. Sesizez că e imposibil să cuprind cu creierul toată logica și sensul vieții. Atâta timp cât sunt neinformat mă simt dezarmat. Nu știu ce e bine. Nu știu ce e rău. Sunt vulnerabil. Nu sunt Eu, așa cum mă caracterizează firea mea omenească. Mă adâncesc în detalii, pierd firul și la lista de întrebări fără răspuns mai adaug una. Lista devine infinită. Nu găsesc sensul vieții. Dar timpul trece. Și nu îmi stă în fire să stau și să pierd timpul. Ar însemna pentru mine a-mi lăsa ochiul să ruginească. Ca să mă mișc înainte îmi trebuie un scop în viață. Dar el, scopul, încă nu e. Dacă nu îl al am, atunci calc în gol și mă prăbușesc. E obligatoriu să ai un scop în viață. Încerc să mi-l stabilesc singur. Scopul meu pare a fi acela de a ajunge „împlinit” în viață. Dar ce presupune „împlinirea” și care e drumul către ea? Apelez la ajutor străin, la gânduri celebre și minți luminate. Poate găsesc acolo inspirația. Alții spun că trebuie să fiu liber. Eu niciodată nu am fost liber. Îmi dau seama că viața a fost dură cu noi. Am fost proiectaţi în așa fel ca numai din muncă se ne preluăm adevărata valoare. Suntem robii vieții. Noi muncim peste măsură și ea ne dă doar strictul necesar. Suntem prinși. Nicio scăpare. Aflu deja că nu am fost niciodată liberi și că nu am făcut niciodată ce am vrut noi. Încep a observa că odată ce gândesc prea mult, descopăr lucruri pe care mai bine nu le știam. Dar merg până la capăt. Ceea ce scriu intră în contradicție cu părerile mele anterioare gândirii. Mă dezvăț să le formez. Odată ce am presupus mai sus că viața ne maltratează după bunul său plac, iar ieșire nu găsesc de aici, îmi rezum viața și timpul atât de prețios pentru un adolescent ca mine la căutarea unui sens al acesteia. Zi de zi le schimb, ba din motivul contradicției, ba din cauza caracterului meu. Am presupus de multe ori că sensul vieții este acela de a iubi și a fi iubit. Dar nu există încă nicio persoană care să fie ideală și să-mi fie pe plac. Motivul este unul simplu și logic. Oricărei persoane noi cunoscute îi asociez o imagine albă undeva departe în mintea mea. La fiecare greșeală, trădare, imaginea albă „se pătează”. Iar cum cunosc mulți oameni, eu aleg doar pe cei de un alb imaculat, cu toate că eu însămi nu mă asemăn nici unei nuanțe de gri.

Cad uneori într-o stare de tristețe profundă, de melancolie indecisă. Chiar dacă sensul vieții există ca mit antic, eu nu-l posed. Mă ajută doar munca și prietenii să scap de ceste stări de spirit excesiv de meditative. Ca orice om sociabil, am mulți prieteni… sau aşa îmi place să cred. Pe toți i-am trecut prin sita îndoielii și aproape de mine i-am lăsat numai pe cei care nu m-au trădat niciodată și m-au ajutat ori de câte ori au putut. Nu m-am certat niciodată cu prietenii adevărați. I-am pierdut pe unii. Nu înseamnă neapărat că m-am certat cu ei. I-am condus pe ultimul drum. Atâtea amintiri frumoase, atâta durere… Durerea – contrast de bază al vieții. O nouă constantă a vieții, dar constantă, iar noi nu participăm la acțiune. Din nou nimic dinamic, niciun sens, doar tăcere profundă. Nu știu de ce mai lupt. Oricum nu e sens în ceea ce fac. Am încercat să-l creez, dar nu reușesc. Am încercat să copiez pe alții, dar nu sunt și nu gândesc ca ei. Nici asta nu e o variantă. Prin excluderea variantelor ajung la golul de la care am pornit. De ce nu cedez, aşadar? Nu pot ceda! Înseamnă că totuși sensul vieții e să fiu puternic și să nu cedez, pentru că viața ne pregătește zi de zi ceva nou, special pentru noi. Am ajuns, în sfârșit, la o concluzie! Am descoperit sensul vieții! Deci, nu cedez… Hai să aștept să-mi spună viața tot ce dorește și după asta o iau la întrebări…

Totul e, în fond, un simplu dialog interior, când mă apasă o clipă de așteptare, când rămân singur. Și ce e cel mai important – fiecare dialog vine cu o nouă afirmație, cu o nouă problemă și cu un nou sens. Nu știu de ce sunt martor la o asemenea dispută permanentă – poate e un haos mintal, rezultantă a unei dezordini intrapersonale și un dezacord complet în ceea ce spun. Nu știu, nu cunosc, dar, întrucât noul sens al vieții mele este să rezist și să am răbdare, mă supun cuminte acestui destin. Rezist și tac, dar nu uit că la sfârșitul acestei tăceri o să am de pus întrebări. Dialog interior – ceartă continuă, neînțelegere, dezacord și haos total după mine. Nici acestuia nu-i mai atribui un sens, pentru că numai pentru a găsi sensul vieții îmi va lua o veșnicie, din care nu posed niciun fir de nisip. Rămâne doar să mai întreb, la fel de retoric: „Cum se descurcă alții cu asta?” Poate că alţii nici măcar nu îşi pun astfel de întrebări, dar eu la sfârşitul fiecărui dialog cu mine însumi sunt la capătul unei cascade, unde înot împotriva curentului, spre speranță. Sunt puternic! Sunt unic! Probabil acesta este un alt sens – să fii unic, să diferi de restul oamenilor. Poate sensul vieții este, de fapt, o mulțime de sensuri. Poate că mulțimea asta de sensuri este infinită și în fiecare zi trebuie să găsim un nou sens al vieții?! Iată cum cearta devine înțelegere. Mă împac cu mine. Obțin echilibru. Devin calm și împăcat. Sunt din Eu și îmi continui drumul prin întunericul necunoscutului.

Nu sunt singur la urma urmei. Sunt cu prietenii, familia. Toți sunt gata să mă ajute. Merită să lupt pentru ei și alături de ei. Cu toate că încă am sentimental că încerc să înot pe uscat şi este cu neputință să descoper acea legitimitate a vieții, pentru că precis nu ăsta îmi e sensul. Doar presupuneri… Nimic cald. Împrejur – o răceală transmisă și păstrată cu sfințenie de veacuri. Or fi o mie de variante, dar nicidecum nu vreau să admit că sunt rob și trebuie să fac continuu ceea ce îmi este predestinat. O fi destinul atât de imprevizibil, dar are un capăt. Ce dirijează viața prin destin? Omul? Anumite evenimente care trebuie să aducă omenirea la un tot întreg al un anume rezultat, folosind ca arme oamenii înşişi?

Oricât ar fi de rece, oricum, orice dezechibru într-un sfârșit se echilibrează. Viața e o aglomerare de infinități adunate în ceva infinit. Oricât am studia, nu vom descoperi niciodată totul. Muzică, artă, comunicare, spațiu, anatomie, biologie, chimie, reacții, dragoste, modalități de combinare aleatorii, moarte, naștere, cultură, mișcare, energie, gânduri, dor… Totul este un perpetuu şi indescifrabil Dialog interior…