Nu toţi oamenii ar putea înţelege prin ce situaţii dificile am trecut şi cum am gândit în acele momente neplăcute. Adulţii uită să mai fie copii şi încearcă mereu să trateze cu luciditate totul, lăsând la o parte clipele copilăroase. E greu să fii adolescent, să începi să fii matur şi să nu mai poţi retrăi clipele acelea frumoase. Nu mai puţin lipsite de importanţă sunt clipele neplăcute. Să retrăieşti anumite sentimente… sau să ai probleme şi să le ascunzi de toţi cei din jur pentru a nu părea speriat în lumea asta mare! Oscilăm mereu de la o extremă la alta.
„O lume plină de iubire” este titlul pe care toată lumea îl afişează pe coperta sufletului. Aşa îşi protejează sentimentele, ele fiind doar un capitol din cartea vieţii.
De ce atâta falsitate în jur? Chiar suntem nevoiţi să ne ascundem după o mască pentru a nu fi răniţi sau, pur şi simplu, nu putem accepta ca cineva să pătrundă în adâncul sufletului nostru şi să ne descopere fragilitatea? Acestea sunt doar câteva din micile întrebări la care nu avem răspuns şi refuzăm să căutam unul. Doar pentru că am fost răniţi o dată trebuie să ne descurajăm, să nu mai căutăm fericirea şi să ne interiorizăm? De ce terorizăm sufletul şi-l umplem de amărăciune? Pentru că ne grăbim să simţim, iar asta ne face rău?
Doar noi ştim ce e bine pentru sufletele noastre, dar continuăm să ne căutăm un „dictator” în viaţă, alegem pe cineva care nu ştie nimic despre noi şi care, poate, nici nu ştie că existăm. Ajungem să trăim anumite experienţe prea devreme, pentru care nu suntem pregătiţi şi ne maturizăm prea repede crezând că-i putem face pe cei din jur mândrii de noi. De multe ori încercăm să vedem viitorul şi nu reuşim să trăim prezentul aşa cum ar trebui, iar apoi ne pare rău pentru trecutul ce nu poate fi adus înapoi.
Nu scriu toate acestea doar pentru a fi scrise, ci pentru a fi auzită, pentru a mă descărca, pentru a mă descoperi pe mine însămi, pentru a mă regăsi în propriul suflet. Oare unde sunt?
Eu mi-am dat seama de multe dintre aceste aspecte puţin cam târziu, dar mai bine aşa… decât niciodată. Suportăm consecinţele propriilor fapte, gândite bine sau nu. Am făcut multe greşeli, pe care acum nu le mai pot îndrepta, din păcate… Am încercat să fiu matură chiar în mijlocul copilăriei şi nu am ştiut drumul înapoi spre ea, aşa că am continuat să merg prin lanul în care mă aflam. Un lan ce m-a schimbat foarte mult şi care bloca strigătele celor ce au observat că m-am pierdut.
Ne lăsăm influenţaţi prea mult de lucrurile care par a fi frumoase, momeală pentru suflet, şi ne trezim cu el în lacăt. Acel lacăt are şi o cheie, dar noi nu ne dăm seama că de fapt noi o deţinem şi că tot noi ne-am închis sufletul în capcană, lăsându-ne păcăliţi de ceilalţi protagonişti ai spectacolului. Ei te orbesc atât de mult încât ajungi să-ţi pierzi prietenii, te fac să intri în stări de depresie, adormi în fiecare noapte vărsând mii de lacrimi îngânate de melodii triste. Te închizi înăuntrul tău şi uiţi să te descarci, uiţi să îţi transmiţi sentimentele şi gândurile… pierzi esenţa şi valoarea sufletului fiindcă fiecare supărare reprezintă o stâncă ce nu poate fi înlăturată, blocând tot.
Când ajungi să crezi că ţi-e bine, că ai prieteni adevăraţi sau simţi că mai are cineva grijă de tine şi te iubeşte sincer, realizezi că nu există prieteni, ci doar oameni care-ţi sunt alături temporar, fiind şi ei, la rândul lor, influenţaţi de diferiţi factori precum distanţa, timpul sau alţi oameni care par a fi mai buni ca tine…Şi stai, şi te uiţi nedumerit la cum decurge spectacolul, neştiind ce să faci… să renunţi sau să aştepţi. Te chinui să înţelegi cu ce ai greşit sau ce ai putea face ca să nu pierzi acea persoană specială.
Crezi că nimeni nu te mai înţelege şi rămâi singur, te părăsesc toţi. Vrei s-o iei de la început, să nu mai repeţi anumite greşeli, să nu te mai înşeli, să nu mai suferi. Cauţi în continuare o persoană specială în viaţa ta, dar nu ai trecut peste experienţa neplăcută de dinainte, aşa că eşti derutat şi vrei să găseşti răspunsurile la întrebările sufletului cât mai repede, dar nu ai cum să faci asta până când nu găseşti împăcarea cu propriul sine.
Intervine teama de a nu face încă o greşeală şi te gândeşti că e mai bine să stai singuratic, să-i laşi pe ceilalţi să te caute, dar eşti dezamăgit că nu se întâmplă aşa cum îţi doreşti. Îţi pierzi încrederea în tine şi în forţele proprii, renunţi… şi apoi o rază de speranţă te îndrumă spre persoanele dragi. Vrei să iei o pauză de la tot, vrei o schimbare, un nou „EU”. E greu să spui celor din jur tainele sufletului. Poate nu mă vor lua în seamă sau vor evita să asocieze gândurile mele cu trăirile lor. Schimbarea este soluţia inevitabilă.
Într-o bună zi, voi avea grijă ca urmaşii mei să nu întâmpine aşa de multe dificultăţi. Îi voi îndruma cu uşurinţă şi vor putea lua nişte decizii mai bune decât ale mele…
Secţinea – proză scurtă (jurnal – fragment) Concursul Naţional de Creaţie şi Interpretare ACT-ART-CTMCR Premiul III
Comentarii recente